agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3047 .



Orificii
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Oglinda Literara ]

2005-10-03  |     | 



Primele semne au venit fără știrea nimănui. Nici eu nu știam. Și ce dacă nu știam. Când am știut cum să fac orificiul ușii, dar n-am putut, la ce mi-a folosit? Sau când am știut, da am știut că nu trebuie. Dar am făcut? Nu. N-am făcut. Și trebuie să fac. Nici atunci când trebuia să mă joc, nici când n-a trebuit. Iar jocul a rămas fără nimic. M-a ferit? M-am ferit?
Nici o clipă n-am neglijat consecințele. Mă înfricoșează?
Da. Eram pur și simplu înspăimântat. Toate ziarele numai despre asta vorbeau. Și vecinele. Și colegii. Și toate și toți. Vorbeau, mă înspăimântau și făceau. Tăceau și făceau.
Ei, inocenții, cu ochi pofticioși și zâmbete mieroase. Te sfătuiau în șoaptă să nu faci. Dar ei? Ei nu dau sfaturi din experiența personală?
N-am șiut cum să mă feresc. Acum dacă știu la ce-mi folosește. Și totul a început Dracu poate spune de unde a început. Unii spun că în promiscuitatea vieții primitive apar primele semne. S-a dovedit a nu fi așa. Eu n-am trăit în promiscuitate. Cel puțin așa cred. Chiar dacă unii cred altceva. Așa am zis, că oriunde m-aș fi dus, nu se cuvenea. Oricum nu de acolo mi se trage.
Am citit mult. M-am documentat. Documentații sunt. Cum necum, dar sunt. Despre orificii s-au scris tratate, tomuri. Despre mine, nimic. Oricum eu însumi am devenit un tratat.
Din oriunde m-aș privi, rămân un tratat. Numai că am venit prea târziu. Prea fuseseră mulți înaintea mea. Nu mai prezentam interes. Totuși m-au studiat. Trebuiau să-mi spună ceva. Nu mă puteau lăsa la voia întâmplării. S-au documentat și alții și nimic. De unde de fapt să se documenteze, dacă nu din mine. Iar acolo era pustiu. Aici o femeie. Toate fuseseră digerate. Și toate mă digeraseră. Pentru că nici una n-a știut să ia și să pună în același timp. Toate au luat. Dar de pus, nu. Nici ele n-aveau.
Acum ce să mai vorbim. S-a terminat. S-a terminat ceea ce n-am început. Pentru că ceea ce la mine s-ar fi putut numi început, a fost sfârșitul. Sfârșitul începutului. Când începi poți să nu termini. Dar eu, nu și nu. Eu am terminat începând. Alții n-au început nici cu sfârșitul. Și nu se mai vaită.
Parcă prea multă importanță-mi dau. În fond ce sunt eu.
Un purtător de orificii. Eu sunt ce sunt și simt ce simt.
De fapt nu mai simt nimic. Guturaiul m-a alarmat pentru prima dată. Și eu mereu spuneam că nu mă tem. Și nu m-am temut. Guturai și gata. Gata-s și acum. Analizele o spun clar. Cel puțin așa susțin medicii. Dar poți pune mâna-n foc? S-au mai văzut cazuri. Și-apoi totul e atât de neașteptat
Deci, atunci când îmi curgea nasul, m-am autoliniștit. Ce era să fac. Era totuși un guturai banal. Timpul a trecut și o dată cu el nimic nu-mi liniștea temerile. Ele zăceau acolo, ascunse în mine, alături de femeile mele toate. Toate câte luaseră, pentru că celelalte au rămas nevinovate. Și la fel de suave și de gingașe. Numai eu eram altul. Eu mă schimbasem. Îmi curgea nasul. Parcă numai mie. Și Dante a pățit-o. Nu el. Femeia din hanul de popas. Dar aia n-avea nas. De unde să-i curgă? Bietul de el. Abia mai târziu și-a dat seama că fericirea depinde mult, de funcționarea orificiilor.
Funcționara, însă... Funcționarii trebuie lichidați. Cel puțin cu ăștia mă luptam. Acum cu mine. Și lupta e crâncenă. Poate și o absurditate. Kafka ar face furori. Eu n-am să fac. Nu mai am cum. Și nici timp. Pe mine. Ce mai. Mi-a ajuns funia la par. Pașii mă duc, dar sufletul nu.
Aștept mașina, duba, să vină să mă ia. De ieri o aștept. Se pare că nu mai prididește de cărat.
Suntem mulți, se zice. Dar eu zic altceva. Birocrații își fac de cap. Iar nu funcționează un orificiu.
Social, dar tot orificiu rămâne.
Mă uit pe geam. Alt orificiu, pardon, fereastră. Bănuiesc priviri ascunse, asupra străzii. Asfaltul încins se desface cleios în bătaia soarelui. Dacă ar trece o vietate. Și chiar trece. O pisică. I s-ar prinde labele de smoala topită. Dar nu. Numai sufletul meu temător vede. Pisuca trece ușor fără să-i văd labele prinse. Nu mă mai miră nimic. Nici măcar faptul c-am putut să rabd cu nesimțire guturaiul ani în șir. Și azi îl mai port. Dar acum altele-mi sunt poverile. Deci guturaiul a fost primul semn. Al doilea a fost sângerarea. Îmi suflasem nasul după câțiva ani, mai tare ca de obicei. S-a rupt un vas de sânge. Unul mic. Un văsuleț, văsișor, sau mă rog, ceva foarte mic. Și spart a rămas. Când m-am tăiat la deget a fost și mai rău.
Nu s-a mai vindecat. Atunci am fost la ei. Analize și iar analize. Se mirau și nu prea. Se părea a fi și eu unul din ăia. Și eram. Fără voia mea. Și mai ales fără știrea mea. Și nici măcar n-apucasem a mă bucura. Unii credeau că sunt anormal. Alții sfânt. Numai eu știam ce știam. Citeam prin ziare tot felul de bazaconii, așa le ziceam pe atunci. Dar n-au fost bazaconii, sau chiar bazaconii. Știam că se întâmplase și altora. Numai că aceștia dispăruseră pe rând. Unul câte unul. Cu niciunul n-apucasem să stau de vorbă. Venise duba și ` dispăruseră. În care orificiu nu se știe. Cei rămași nu știau nimic. Ce puteau ei să știe. Cineva le astupase orificiile. Și-apoi ce-ar mai fi putut face. Oricum nu puteau acționa. Între cei dispăruți și ei, era neantul. Nimeni nu știa nimic, toți știau tot. Că era așa, o dovedesc zvonurile.
Totdeauna era câte un zvon. Zvon că nu mai sunt cartele. Zvon că dubele nu fac rău. Zvon că-i minunat. Ce-i minunat? Minunate-s orificiile. De exemplu cel bucal. Primul herpes a apărut după ce mă îndopasem cu murături. Peste noapte am ars și m-am ars. Nu mi-a mai trecut. Vai de săracul orificiu. Azi parcă nu mai am buze. Și de atunci nici femei. Prima care a fugit a fost cea dată mie de soartă și de lege. Apoi celelalte.
A venit rândul orificiului opus. Sângeram într-una. Nici nu mai știam de unde mai aveam sânge. Azi sunt un fel de placentă. Peste tot mustesc. Nici muștele nu mă mai sâcâie. Bâzâie și se feresc. Când mă spăl, las porțiuni din mine sub jeturile de apă. Câteodată mi se înfundă cada. De atunci fac duș. Și nu mai doare.
Totul e curgere. Ca timpul, ca apa. Eu curg către un alt orificiu. Și-n curgerea mea aștept duba.
Ea mă va duce mai repede prin artera socială spre neant. Stau și o aștept. Ba nu. Nu trebuie s-o mai aștept. A venit. Aud clămpănitul portierelor. Mi-e teamă să mă uit pe geam. Știu ce voi vedea. O pată albă pe cenușiul negricios al panglicii de asfalt. Nu mai vreau nimic. Vreau să se termine odată. Abia mi-am schimbat hainele și le și simt îmbibate. Eu nu mai sunt eu. Eu sunt. Încă mai sunt. Ceva ce nici nu mai știu cum arată a mine.
Dar să lăsăm asta. Se aud lipăitul pașilor. Urcă. Urcă. Urcă mereu către mine. Cum vor fi arătând. Nici nu mai sunt curios. Iată-i! Degeaba. Au măști. Nu pot să-i văd. Nici ochii nu se văd. Mâinile se ascund sub mănuși cauciucate. Iar trupurile sub costume bizare. Sunt practic niște manechine mișcătoare, ce-și poartă targa ca pe o povară. O așează lângă mine. Un gest. Mă așez. Mai bine zis mă las cuprins de albeața tărgii. Sunt o pată pe alb. Atâta cât mai simt. Eu și Alb. Mi-nchipui ce reprezint eu pe atâta Alb. O pată? Nu. Un orificiu.
Cei doi mă ridică. De fapt ridică targa și-odată cu ea și pe mine, orificiul. Până jos, mă balansez aritmic și inert. Mersul lor e greoi și stângaci. Al meu era de om obosit. Mereu obosit, doborât de ani de guturai și umori. Așa întins, cum sunt acum e mai bine. Ieșim din bloc expulzați prin ușa ca un anus imobiliar. Sau de un orificiu bucal. Ce-mi veni. Anal sau bucal. Totuna-i. Așa cum era. Fiecare ușă-nghițea și expulza. Eu eram expulzat. Îmi venise rândul. Încotro. Nu mai avea nici o importanță. Mă-nghit ușile dubei și cerul dispare din privirea mea. Ochii îmi sunt acoperiți cu tablă. Tavan de tablă ruginită și vopsea scorojită. Doar trapa ca un orificiu-mi mai lasă o bucată de cer, ce fuge înebunită spre înapoia mea. Și trupu-mi mustește. Iar de mers mergem într-una cu viteză sporită. Nu mult. Cerul își oprește goana prin orificiul de aerisire. Ușile se deschid și sunt iar defecat cu targă cu tot, în brațele menechinelor. Apoi îngurgitat în burta unui helicopter alb. Iar alb. Alb cu cruci. Cruci roșii. Apoi m-apropii de cer. De data asta am deasupra mea un fel de hublou. Și nu-s singur. Mai sunt și alte tărgi. Pe-a mea o așteptau. Nu știam unde mă duc. Nu știau cine sunt. Îmi atârnaseră doar un cartonaș strălucitor cu un număr de ordine de cearceaful tărgii. Oricum mult n-am zburat. Când să mă bucur mai mult de cer, am fost silit să mă despart.
Aterizați pe malul unei imense întinderi de apă, am fost ejectați cu grijă alături de ceilalți. Alte mâini în cauciucuri protectoare. Alte manechine umblătoare. Purtat cu grijă, balansat, am ajuns pe puntea unui vas. Și acesta alb. S-au uitat pe cartonaș, apoi la mine, apoi au scris ceva pe un notes și au eliberat o chitanță.
Birocrația a fost și de data aceasta necesară. Și nu eram singur. Erau destui. Puntea plină. Iar eu tot plin. Petele roșii se lățeau pe cearceaf, la fiece mișcare. Huruitul motorului, huruitul sufletului meu. Și eu, neputincios să fac o mișcare. Numai vasul vibrând odată cu mine. Aceeași ființă în aceeași mișcare.
Și cerul urmărindu-ne fără orizont. Ba nu, orizontul era lustruit de vreme și de atâtea treceri. Un orizont apropiat de azur și lemn lustruit, ca un orificiu mai mare.
Să-mi ridic privirea. Greu, dar posibil. Se lărgește orizontul? Nu mai are nici o importanță. Ba are. În zare se conturează pământul. Și nu știu de ce, dar mi-e dor de pământ. Și strig pământ . Dar strigătul moare în mine, între petele de pe cearceaful jilăvit și numerotat. Moarte ușoară orizontule . Moarte ușoară orificiule .
Pentru că asta sunt. Un orificiu al existenței umane.
Un orificiu care se închide. Și cui îi pasă? Nimănui.
Ce-i pasă vaporului? Mi se pare că se târăște prin apă ca un neputincios. Apa rămâne puternică.
Vasul, o biată pată albă pe întinderea translucidă. Iar deasupra cerul. Vasul, un orificiu pe suprafața întunecată. Biata pată albă. Și țărmul care se apropie. Mă doare grumazul de încordare. Renunț. Vreau să renunț. Dar nu pot. Þărmul se apropie. Cât văd cu ochii numai țărm. Înalt și stâncos. Undeva zăresc o fisură. Malul abrupt pare frânt. Acolo coboară brusc, în valuri, de parcă n-ar mai fi putut suporta povara acvatică.
Numai acolo își pleacă grumazul. Și cu cât ne apropiem cu atât pare un orificiu. De parcă structura minerală s-ar fi destrămat brusc. Și cu cât ne apropiem, deslușesc fisura.
Cu cât ne apropiem Dar a te apropia înseamnă să mergi spre un țel. Iar țelul meu. Posibil ca aceasta să-mi fie țelul. Privirile mele se împrăștie nedumerite de-a lungul țărmului. De parc-aș vrea să le ia acolo, înlăuntrul lor, fără să le micșoreze cu nimic. Dar ce-i asta? Vibrația vasului a încetat. Numai trupul meu continuă să vibreze. Nu știu ce va urma. Aștept cu înfrigurare. Înfrigurarea mă face să vibrez? Desigur. Înfrigurarea și sângerările. Trupul îmi este tot mai ușor. Odată cu scurgerea timpului, se scurge și vlaga.
Din ceea ce am zis că este orificiul malului pornesc spre noi câteva bărcuțe. Sunt ca niște virgule albe. De ce dracu totu-i alb, numai cearceaful meu nu?
Și virgulele se apropie.Devin tot mai mult niște bărci.
În ele se balansează în contratimp cu vâslele, oameni albi. Oameni în alb. Să fie albul o predestinare? Ei sunt albi eu sunt alb. Noi de fapt suntem în alb. Albi de spaimă și în alb. Ei de spaimă? Nu . Numai eu. Poate și ei. Dar eu cu siguranță. Și tremur. De parcă vibrația motoarelor vasului mi-ar fi rămas în trup. Aerul devine greu. Și grele sunt trupurile noastre. Totuși suntem ridicați de pe tărgi. Ele rămân goale. Ca niște sicrie. Marinari costumați ne apucă cearceafurile. Vâslașii ne iau. Ne citesc etichetele. Ei n-au mănuși. Nici măști. Sunt mai oameni sau mai aproape de noi? Cred că mai aproape de noi. Suntem trași și așezați de-a lungul bărcii. Câte patru. Cearceafurile se ating. Prin trupurile noastre. Lichidul meu pătează cearceaful vecinului. El n-are scurgeri. Îi simt trupul chinuindu-se. Al meu e inert. Plecăm. Plescăie vâslele. Plescăie și tărgile aruncate în apă. Vasul șterge urmele? Nu. Se descarcă de păcate. Și vâslele se mișcă ritmic. Cu cât ne apropiem cu atât deschizătura de lărgește. Un golf? Nu. O intrare în malul stâncos. Și o plajă. De la intrarea între pereții de granit aud ceva ca un murmur slab. Sunt gemete? Sau murmure? Sau invocări? Nu știu. Eu n-am început să murmur. Unul dintre noi da. E întins la picioarele mele și se roagă. Vâslașii tac și vâslesc. Golful e străjuit de maluri înalte.
Apa a săpat o plajă minusculă sau a cărat puțin nisip. Oricum zăresc ceva ce seamănă cu o plajă. Iar pe ea mii de trupuri. Unele însă în cearceafuri. Dar cele mai multe goale. Cei în cearceafuri par a nu fi de acolo. Cei goi Ajungem. Vâslașii așteaptă istoviți. Câțiva se apropie. Sunt goi. Ne iau cu cearceafuri cu tot și ne trag afară din bărci. Apoi ne lasă pe nisipul sticlos. Rămân acolo. Sunt obosit. Și apărat de cearceaful meu umed. Privirile-mi alunecă-n sus. Pe creasta malului ard focuri dese. Nu se zăreau din cauza soarelui. Acum le văd. Sunt păzite de oameni în alb. Același alb. Numai negrul puștilor automate le face prezentă silueta. Sunt mulți. Noi și mai mulți. Stau acolo nemișcat și adorm. Cerul de deasupra mea pare un imens orificiu. Adorm `
M-a trezit vânzoleala trupurilor vecine. Trec peste mine? Nu. Doar valurile s-au apropiat. E flux. Nisipul e mai umed. Trebuie să mă ridic. Cu orice preț.
Nemișcarea și nisipul doare. Totuși trebuie. Mă ridic. Nu pot. Ba pot. Mă ridic. Coatele se-nfig dureros în nisip. Genunchii mă ustură. Cearceaful mă stânjenește.
Rămâne întins ca o coajă pe nisipul umed. Iar eu un fluture fără aripi, ieșit dintr-o crisalidă textilă, pătată de sânge și scurgeri purulente. Și totuși mă ridic îndemnat de mișcarea celorlalți. De sus se aruncă alimente. Containere lucitoare. Alimente conservate. Străjerii le aruncă. Noi așteptăm contenirea aruncărilor. Apoi luăm ce vrem. Eu două cutii de suc. Ananas? Nu. Portocale. Se deschid ușor. Și sorb, sorb, doamne ce mai sorb.
Lichidul mă răcorește. Mă duc spre cearceaf. Nu l-a atins nimeni. Nu departe de el, un corp nemișcat. Mai încolo, spălat de apă, altul. E vânăt. În descompunere.
Mă îngrozesc. Valurile se retrag și lasă vederilor alte urme. Cândva erau ca mine. Acum nu mai sunt. Nici bărcile nu-s. Deci nu pot să plec. Atâta vreau. Să plec. Unde? Oriunde. N-am cu ce și de ce. Valurile-mi vor șterge urmele. Străjerii mă vor opri dacă mă voi cățăra.
Iar apa-i necuprinsă. Mai bine rămân. Sărutat de valurile mării. Și de necuprinsul acvatic. Să sper că voi scăpa. Din ce să scap? Am conserve? Am. Dincolo aveam? Nu. S-ar spune că-i mai bine aici. Ar fi dacă m-ar întreba cineva. Apa cu valurile ei nu mai dovedește. Unii disperați s-aruncă în valuri. Degeaba. Până la intrarea în golf obosesc și se scufundă. Iar dacă nu, au grijă automatele străjerilor. Alții rămân atârnați pe stânci. Din când în când le mai cade câte o bucată de trup. O smulg curenții de aer. Oasele cad și sună pe colțurile stâncilor. Nici păsări nu sunt. Doar pereți verticali.
Văd pe unii strângând resturile. Le adună și le dau foc. Îi urmez. Trupul mă doare mai puțin. Briza sărată și vântu-mi usucă trupul. Crustele mă ustură. Dar nu mai supurează. Vom curăța plaja. Și marea. Și totul. Vom face baie. Voi face. Ceilalți nu vor. Eu vreau. E-atâta soare... Și-atâta lumină...
Lumina veiozei mă bate-n ochi. Trupul amorțit într-o poziție ciudată mă împiedică dureros să mă mișc. Perna a alunecat undeva în zona spatelui, iar capul atârnă lateral, cu fața sub bec.
Ceasul neântors s-a oprit. O oră din noapte. Cartea a căzut lângă pat deschisă. Paginile sunt îndoite. Ca mine. Pe mine, mă doare. Mă doare trupul. Când am adormit, adică nu, înainte, mă durea sufletul. De ce mă durea? Nu era o cauză anume. Una singură. Aș fi putut-o îndepărta. Acum era o ceață de cauze prin care nu mă mai dibuiam nici pe mine. Cauze pe care la începuturi le-am încoronat cu titlul de țeluri. Unele neterminate. Altele întoarse împotrivă-mi. Din fiecare nu m-am ales cu nimic, dar m-am umplut de ceva. Unii dădeau vina pe regimul trecut. Totalitar . Alții pe regimul actual. Democratic? Și am avut șansa de a trece în plină putere prin amândouă. Și alții au avut-o în alte treceri. Și pe alții i-a durut. Pe fiecare, pentru ceva anume. Pe mine pentru ce mă doare? Poate că am căutat mereu ceva ce nu exista. Poate am îmbătrânit.
Becul veiozei mă bate-n ochi. Asta mă doare. Cât îi aveam închiși, nu. Acum da. Să-i închid? Nu!

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!