Mă bucur că a venit vara. În fiecare dimineață mă trezesc cu soarele trecând printre ramurile mărului din curte și prin fanta de la mijlocul draperiilor, până pe obrazul meu, încălzindu-l. Când mă scol din pat, Brigi e deja în bucătărie cu asistenta, mă așteaptă. Îmi iau tensiunea în fiecare zi la zece și la cinci; de parcă mai folosesc cuiva fișele alea de observație. Îmi dau pilulele multicolore și-mi iau temperatura. Brațul stâng mi-e întotdeauna mai rece decât cel drept, de parcă trupul meu e împărțit în anotimpuri și-n partea stângă a venit iarna mai devreme.
Uneori mă trezesc înaintea Brigitei, dar rămân în pat, mă prefac că dorm. Îi dau timp. Nevastă-mea are o înțelegere secretă cu Lili, asistenta. În fiecare zi Lili vine pe la opt, opt și jumătate și se fofilează amândouă în chioșcul din spate, unde beau cafea adevărată și fumează țigara la care eu n-am voie. De aproape un an m-am lăsat de fumat; mi-e strict interzis, la fel și cafeaua – am voie numai poșircă de-aia decofeinizată.
Nu i-o iau în nume de rău Brigitei. Până la crizele din primăvara trecută nici eu n-am fost în stare să mă las, iar ea fumează pe ascuns doar ca să nu mă ispitească pe mine. Din când în când mai face uitată câte o țigară prin bucătărie, după borcanele cu mirodenii sau chiar printre hârtiile mele de pe birou, ca să fie sigură că o găsesc. Și când pleacă ea la piață eu mă duc în chioșc și-mi fumez tacticos cadoul ascuns.
Au trecut anii și peste noi. Ne-au rămas jocurile astea de copii bătrâni și complicitățile stupide și amintirile frumoase; după atâta vreme, chiar dacă eu sunt obligat să joc rolul convalescentului perpetuu iar ea pe cel al soției grijulii și severe când vine vorba de sănătate, parcă tot am rămas aiuriții frumoși de altădată; noi doi împotriva lumii, păcălind viața și moartea ori păcălindu-ne pe noi înșine, cu zâmbetul pe buze și cu speranța încă sedată bine ca să nu se năruie și să dispară.
Brigi mă apără și acum ca o leoaică, se ceartă cu toată lumea pentru mine. Doar ea știe, simte ce-mi doresc, când mi-e greu și nu pot să spun, când mi-e bine și vreau să gust binele ăsta în tihnă.
De vreo lună de zile n-a mai dat telefon și n-a mai bătut la ușă nici un reporter. De când i-am spus că sunt prea obosit să le explic cine sunt, cum și de ce, i-a alungat pe toți. Ea îmi ajunge. Deunăzi era să-l ia la bătaie pe unul dintre reporterii ăștia, care venise, sărmanul, de fapt pentru ea – încă îi mai apar recenzii la ultima piesă, iar cele vechi se joacă în fiecare stagiune.. Dar Brigitei nu i-au trebuit niciodată interviuri și blițuri și drojdie mondenă; nu am văzut-o niciodată mai fericită ca atunci când observă din colțul ei reacția sălii la fiecare premieră.
În ultima vreme nu mai primim prea des. În afară de Lili și de menajeră, obișnuitele casei, mai trec doar Anișoara și Mircea, singurii noștri prieteni de suflet. Și da, în toate vacanțele – Cristinica, nepoțica noastră. Se umple casa de voci și de râsete când e ea aici. Abia aștept săptămâna asta, ia vacanța și-o trimite maică-sa direct la noi. Că Sophie și ginere-miu sunt probabil înnebuniți de guraliva asta mică și abia așteaptă vacanțele, să mai răsufle și ei. Deh, așa eram și noi în tinerețe.

*
De cum a dat căldura m-am mutat pe verandă, aproape toate diminețile. Stau în fotoliul meu, cu o pătură pe genunchi – o țin așa numai până la amiază, când soarele începe să se întindă peste toată curtea. Ginerele meu mi-a adus un suport de proiectare ( e arhitect), pe care mi-l apropii lejer și-mi pun hârtiile sau cartea pe el. Mâzgălesc sau citesc până la prânz și câteodată și după. Brigi trebăluiește cu menajera prin casă ori se duce să facă piața. După-masa jucăm scrabble, sau eu dormitez la televizor în vreme ce ea lucrează la vreo scenă nouă. Seara ajut și eu la prepararea cinei fiindcă peste zi mi se mai încălzește mâna și nu mai tremură ca de obicei. Dacă nu vin Anișoara cu Mircea în vizită, mergem noi la ei – locuiesc două străzi mai încolo - ori ne ducem toți patru la teatru, cel puțin o dată pe săptămână, unde ne distrăm întotdeauna fiindcă Brigi insistă să plătească biletele chiar dacă se joacă vreo piesă de-a ei și avem loja noastră rezervată. Așa-i ea, mai corectă decât cel mai onorabil judecător; așa a fost întotdeauna.

*

Azi nu mi-a fost prea bine, încă de dimineață. Sucul de morcovi și pâinea prăjită n-au avut nici un gust. Lili mi-a zis că am tensiunea cam mare, șaptesprezece cu doisprezece și că ar trebui să mă odihnesc. Soția mea a trimis-o pe Stela, menajera, la piață și a rămas cu mine. Spală vasele și face ordine prin bucătărie, în timp ce eu mă chinui – cred că-i o lună de când fac asta – să-mi aduc povestea la care lucrez acum la punctul culminant. Am finalul construit destul de clar în minte, mi-am făcut și niște fișe ca să fiu sigur că nu uit nimic, dar personajele încep să mă enerveze, se lălăie interminabil și habar n-am unde vor să mă ducă înainte să mă lase să pun punct. Ca și cum aș avea o legătură de chei, toate părând a fi bune, dar nici una nepotrivindu-se în broască. Sună telefonul. Eu îmi pun jurnalul deoparte fiindcă vreau să mă mai gândesc la poveste. Nevastă-mea apare după doua minute. “Era Sophie. Cică trimite fata weekend-ul celălalt fiindcă vor s-o ia cu ei săptămâna asta în Franța. Þi-am spus eu că Robert vrea să le ducă pe amândouă să vadă casa pe care o vor primi dacă el acceptă postul, ca s-o convingă pe Sophie să se mute.”
Încă ceva aiurea, la care nici măcar n-am găsit suficientă forță ca să mă enervez, să spun ceva, să ne comportăm amândoi ca doi septuagenari părăsiți și revoltați. Mă uit la nevastă-mea cu o privire care o face să mă întrebe dacă mă simt bine. Ea privește fix în ochii mei, cu dragoste și cu un soi de tristețe. Vine și se apleacă s-o iau î brațe, cu o atitudine de “totul va fi bine”. Îmi vine, nu știu de ce, să bufnesc în plâns și o rog să meargă să pună de un ceai. Când iese, șoptesc un “te iubesc” suficient de încet ca să nu-l audă, dar ea se oprește în prag și îmi șoptește înapoi: “și eu pe tine”.
Îmi așez mai strâns pătura peste picioarele reci și trag aer în piept ca și cum n-aș mai fi respirat de o oră. Asta e, dacă vor să se mute în Franța e alegerea lor, e viața lor. N-are nici unn rost să se cramponeze de noi, n-ar fi normal să pretindem asta. Trebuie să-i spun și nevesti-mi să n-o mai sâcâie pe fată cu subiectul ăsta. Oricum din cauza noastră avea îndoieli. Dacă asta își dorește… să fie fericiți, e cel mai important lucru.
Închid ochii și încerc să ignor bubuiala din tâmple. Am prins un firicel de idee și mă apuc din nou de scris, scrisul meu devine tot mai ilizibil pe măsură ce ițele poveștii mi se descurcă în minte. Când să întorc pagina, o pală de vânt, venită de nicăieri printre ramurile de măr, mi-o aruncă pe jos. Mă aplec s-o ridic și atunci mă lovește durerea. Adânc, cu o sete răzbunătoare, în piept, în cap și în brațe în același timp. Mi se întunecă privirea și știu că dacă nu găsesc repede marginea fotoliului, o să mă prăbușesc în cap. Cu respirația tăiată încât nu pot să strig , cu durerea surdă cotropindu-mă, o las naibii de hârtie și reușesc să-mi recapăt echilibrul. Îmi îndrept spatele și o rază bruscă mă orbește; când reușesc să deschid ochii văd totul ca prin ceață. Asta a fost o criză urâtă. Mi-e frig și-s amețit.
Mă ridic cu greu, o strig pe Brigi, dar vocea mea e o șoaptă, ea n-are cum să mă audă. Am picioarele moleșite și trebuie să mă sprijin de balustradă, în drum spre ușa cu sită de țânțari a verandei. Intru încet, atent să nu mă împiedic de prag și o mai strig o dată pe Brigi. Tot nu mă aude. Înaintez pe lângă mobilele din bibliotecă și când dau să ies în hol aproape că mă lovesc de ea. Trece cu tava pe lângă mine, fără să mă vadă, fără să mă audă. Acum țip, vocea mea e imposibil de ignorat, dar ea trece totuși pe verandă fără să mă bage în seamă, și vântul stârnit în curte freamătă printre frunze și trântește ușa în urma Brigitei, exact în fața mea. Încerc s-o deschid, vreau să ies pe verandă, să-i spun că am avut o criză, s-o sune pe Lili, dar nu pot, ușă asta parcă are o tonă, pur și simplu nu-s în stare s-o mișc măcar.
Brigi, Brigita, sunt aici, deschide-mi să ies; strig în continuare și mă apropii de fereastră. Și văd. Tava e aruncată pe jos, ceașca e țăndări iar Brigita stă lângă fotoliul meu, în genunchi. Ciudat, mă văd acolo, în fotoliu, ea mă ține în brațe, apoi îmi ia capul căzut într-o parte și-mi ciufuleste părul, așa cum le faci copiilor mici, dar fața ei e descompusă de un plâns mut care îmi udă cu lacrimi mâinile ridate. Mai uit la mine, la degetele mele, dar nu simt nimic. Atât de departe de mine însumi.
Mă proptesc cu furie și disperare în ușă închisă și trec pur și simplu prin ea. Atât de simplu. Și atât de liniște dintr-odată. Afară e aer curat și soare, vântul ăsta se tot zbenguie printre copaci și-s așa de ușor încât știu că dacă-mi desfac brațele adierea o să mă răsfire și pe mine, la fel ca foile mele mâzgălite, împrăștiate prin toată curtea, până sub liliacul de lângă poartă.