agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-05-22 | |
Pe Liana o știam de mult. Și nu mai știu cum a început. Nu știu cum de am ajuns acolo. Eram la ea acasă, o ajutasem să poziționeze un sistem 5.1 și să mascheze cablurile. Eram un fel de Jack of all trades. Așa că poate de vină a fost spațiul intim pe care l-am împărțit doar noi doi, apropierea la început involuntară. Poate umbrele crepusculare lăsate de soarele ce tocmai se stinsese pe cand am terminat. Poate lumina palidă a lumânării aprinse în balconul ei. Și multele ore pe care le petrecusem împreună în ziua aceea. Povestind, glumind, ca doi amici vechi ce eram. Tot acest amalgam unic situațional și faptic a devenit, fără să-mi dau seama, un drog foarte puternic... un somnifer al Rațiunii... care a adormit subtil, lăsând să-i scape printre degetele moi lanțurile Voinței...
Desigur, ar fi trebuit să îmi fumez țigara și să plec. Însă... Atunci am fost prea uimit ca să mai pot analiza... N-a fost vorba deloc de celebrii fluturași din stomac, care să mă prevină cât de cât. Pur și simplu, lumea a apus brusc. Nu mai existam decât noi doi în mijlocul peisajului acela feeric... care nici el nu mai exista. Era doar ea. Și eu, beat de uimire. Umbrele flăcării jucându-se pe chipul ei o făceau și mai frumoasă. I-am luat mâna într-a mea. Nu știu de ce. Dar senzația degetelor ei fragile așezate în palma mea mi-a provocat furnicături pe șira spinării. Mirosul ei feminin îmi inunda fiecare celulă din trup și apropierea corpului ei îmi făcea trupul să vibreze... Iar de pe buzele-i fremătânde încercam să sorb fiecare cuvânt, fiecare silabă, ca formă, ca mișcare, uitând, în acest chip, să mai descifrez un înțeles. Întregul ființei ei în exact secunda aceea atemporală mi-a inundat sufletul cu o fericire aproape dureroasă... Unde se ascunsese până acum? Cum se face că n-am văzut-o niciodată așa? Nu-mi puteam explica. Tot ce știam era că nu mai știam nimic în acel moment. Nu mai era decât ea înlăuntrul meu... Realitatea pierise, acoperită de o oglindă de cristal în care vedeam totul ca într-un vis straniu de lucid... Ca într-o poveste prea frumoasă ca să fie rostită vreodată. Auzeam Timpul încetinindu-și mișcările în jurul nostru, ochii mei nu mai erau ai mei și vedeam un El și o Ea ținându-se de mână, sorbindu-se din priviri... Cuvintele deveniseră deja inutile. Doar o clipă. O clipă să fi fost? Magică... Aș fi vrut să o fixez în oglinda poveștii noastre neîncepute și să nu mai ies din vis niciodată... Apoi Liana se sperie... Intensitatea prea mare a senzațiilor o aruncase înapoi în realitate. Vraja muri... Întoarcerea bruscă în propriul corp, în propriul timp, a readus la viață complicatul mecanism care sălășluia înăuntrul meu. Vibrațiile urletelor sale de durere, de ciudă, izbiră în cristalul fragil, care se sfâșie, explodându-mi în tot sufletul. Rănit, încercam să adun micile fragmente ascuțite și să le pun la loc, ca la început... deși știam că n-am să mai pot niciodată. Mâinile-mi sângerânde adunau, în gând, miile de cioburi, iar tremurul lor necontrolat aproape că devenea vizibil în realitate. Aproape. Căci, mai presus de toate, orgoliul și un exacerbat simț al demnității nu-mi permiteau să las durerea să mi se citească pe chip. Prin ceața sărată care se așternea asupra morții mele am încercat să schițez un zâmbet... a ieșit mai degrabă o grimasă stinsă. Mi-am mai aprins o altă țigară, în timp ce toate se reașezau la locurile lor. Lumea, întunericul, blocurile din jur, balconul plin de flori în care ne aflam, muzica în surdină din living, măsuța de lângă noi, lumânarea. Și noi, în mijlocul lor. Am mai continuat o vreme conversația ce mi se părea acum fără sens, fără gust. Încă mai speram, prostește. Nu știu ce. Și mai ales, nu știu de ce. A fost o trecere prea bruscă, brutală chiar, de la Liana ca amic la Liana ca potențială parteneră. Dar ne știam de prea de multă vreme. Ce-o fi fost în capul meu? În timp ce mă întorceam spre casă, prin bezna din mine și de afară, m-am trezit fredonând stupid o melodie veche, absurdă și la fel de stupidă: "Am să trec și peste asta, ce va fi va fi Am să strig iar Asta-i viața... E și mâine o zi..." Ne-am mai văzut după aceea. În grup, singuri. Eram amici, ce naiba? Însă eu aveam deja "virusul" în mine. Aveam alți ochi pentru ea... Și, pentru alte câteva clipe magice, firul s-a înnodat și povestea s-a scris singură. De această dată totul a început într-un loc aglomerat, la o sărbătoare plină de veselie, zgomot și miros de oameni. Sub o ploaie de artificii. Printr-o întâmplare fortuită, Liana nu era cu nici unul din companionii ei obișnuiți, slabe umbre care se agitau de obicei în jurul ei, făcând giumbușlucuri ca să fie băgați în seamă. Sub exploziile colorate am luat-o în brațe, așteptând respingerea... iar ea și-a lăsat ușor capul pe umărul meu... În mine cerurile au izbucnit în flăcări, oglindindu-se zgomotos pe cerul tuturor, ca pentru a le distrage atenția de la cauză, la efect. Privirile mi s-au încețoșat și am retrăit din nou senzația de vis de altădată. Oare cum reușea să facă asta cu mine? Din nou? Cum putea un gest atât de banal să însemne atât de mult când venea vorba despre ea? Nu știam, nu știu nici acum, dar mă lăsam furat de bunăvoie de această viitoare autoindusă decepție... Totul a durat doar o clipă! Apoi, parcă regretând gestul necugetat, Liana se dezlipi de mine, lăsându-mă confuz, undeva între o deznădejde copleșitoare și un hohot de râs isteric: "Doar nu credeai că așa ceva se poate întâmpla și a doua oară, nu?" Și iarăși nu mai știu cum, am ajuns amândoi la o masă murdară, singuri, cu o sticlă de vin și două pahare de plastic în față. În atmosfera haotică ce domnea în jurul nostru era cadrul cel mai potrivit. Se făcea că vorbim... Lumea trecea pe lângă noi povestind, râzând, refugiindu-se către locuințele anoste de unde urmau să ia în piept a doua zi o nouă săptămână, cu nimic mai bună decât cea anterioară, doar cu mai puține vise... știam, însă, că ceilalți nu există decât în imaginația mea. Îi creasem eu, la fel ca și zgomotul fără sens din jur, pentru că intimitatea ar fi fost prea apăsătoare și aș fi clacat... Și în acel închipuit forfot, noi singuri rătăceam, uitând de toate, pe cărările cotite ale unor conversații despre viață, despre moarte, despre inexistentul sens al existenței. Și pentru a doua oară în viață mi s-a întâmplat, la fel de brusc, să mă pierd în ochii ei, să mă cufund în toată ființa ei, să pierd orice fir care m-ar fi legat, ca pe o marionetă, de realitate și de toate coordonatele ei. Eu eram aici, ea era tot aici, înlăuntrul meu, și de acolo vorbea, deși eu nu o mai auzeam, simțeam doar vibrațiile trupului ei care trezeau în mine o fericire nepământeană, aproape dureroasă. Sticla s-a golit pe nesimțite, iar pe lângă noi s-a așternut liniștea... ne-am trezit uimiți că toți ceilalți plecaseră. Era deja mult prea târziu... Plimbarea pe străzile semi-pustii către apartamentul ei a fost un calvar. Simțeam deja despărțirea inevitabilă. Apoi unul din noi (cred că totuși eu) a găsit un motiv plauzibil pentru a face ceea ce, de fapt, vroiam amândoi. Am intrat înăuntru... Amintirile îmi sunt confuze după asta... Până la un moment dat. M-am trezit sub apăsarea blândă a buzelor ei... O secundă am uitat de tot și chiar am fost fericit... După care realitatea m-a izbit din nou, rece și seacă: probabil era doar efectul vinului. Dar am continuat să o sărut, sorbind fiecare secundă, decupând-o din Timp și fixând-o adânc în carnea-mi fierbinte, pentru a le păstra mereu în amintire... pentru a sângera mereu, la fiecare aducere aminte... Era atâta disperare în gestul meu, încât mi s-a făcut teamă că aș putea să o sperii... Când am deschis iarăși ochii, am mai prins o stea strălucind în ochii ei... după care Prezentul coborî, dureros, asupra ei, iar ea își așternu privirea pe podea, înspăimântată, confuză... Cum de permisese ca un astfel de lucru să aibă loc? Am zâmbit amar. Știusem că așa va fi. De data asta eu eram cel fixat în concret. Nimic nu m-ar mai fi putut surprinde. Dar, în același timp, știam că nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru ceea ce urma. Revanșa întregului Univers, căruia eu, un muritor de rând, reușisem să-i mai fur câteva secunde de veșnicie. A fost ca un tren care m-a izbit în plin. Durerea aproape carnală a unui spirit schingiuit în Infern. Sute de ani într-o singură fracțiune de secundă. Ea m-a condus la ușă, evitându-mi privirea. Știam că așa va face. Ne-am luat un rămas bun sec, pierdut în cuvinte inutile, prea multe și prea fade, menite a ascunde după ele neputincioasa realitate a dorințelor. Până acasă am fumat țigară după țigară, încercând să îmi revin, să îmi aduc aminte de lucrurile mărunte pe care le aveam de rezolvat a doua zi. Însă tot ce aveam în gând era moliciunea buzelor ei, fragilitatea trupului ei micuț în brațele mele. Și, ca într-o proastă telenovelă sud-americană, afară a început să plouă. Timid, în picuri mici și demni, ca pentru a compensa lipsa stropilor sărați din sufletul meu. Știam că va urma o noapte lungă... ... Dar Timpul închide toate rănile. Așa a făcut și de data asta. O vreme, am fost plecat prin țară. Tocmai terminasem facultatea, căutam... Și încet, s-a așternut praful peste zilele acelea. Am mai crescut, ziceam eu. M-am maturizat. În acest proces, ai tendința să abandonezi zeci de vise, să tai aripile care te ridică la cer pentru a putea fi cu picioarele pe pământ. Asta mi s-a întâmplat și mie, poate fără să îmi dau întotdeauna seama. Apoi, după mai bine de un an, am întâlnit-o, întâmplător. Stătea pe terasa celui mai luxos hotel din oraș, machiată ostentativ și în compania unui moș acrit, a cărui bunăstare financiară transpira prin fiecare cută de carne de sub bărbie sau de pe burtă. Ea îl privea foarte rar, râzând când trebuia să râdă, răspunzând când nu avea încotro. În cea mai mare parte a timpului, însă, privirile îi rătăceau pe stradă, căutând aproape cu disperare cunoscuți pe care să îi salute, care să o observe pe ea, stând pe terasa goală a celui mai luxos hotel din oraș. Sau cel puțin așa mi se părea... Iar unul dintre cunoscuții de care i s-a agățat privirea am fost tocmai eu. Trecând, fără sens și fără scop, exact prin acea zonă a orașului, exact în acel interval de timp. Ea m-a văzut și m-a strigat bucuroasă. Nu aș fi observat-o altfel. S-a ridicat de la masă și a venit către mine. Companionul ei o privea cu o adulație comparabilă doar cu aceea cu care își privea friptura înecată în grăsime din farfurie. Doar că friptura costase mult mai puțin. M-am oprit. Văzând-o cum se apropie de mine, îmbătrânită prematur, plină de accesorii costisitoare, falsă până și în mișcări, mi-am adus aminte de clipele rupte din Timp petrecute în compania unei ființe care nu avea cum să fie cea care se afla acum în fața mea. Și lumea întreagă parcă s-a cutremurat, pământul și-a deschis rănile cenușii, iar eu am putut vedea osemintele descărnate ale unor amintiri de mult ucise despre Liana. Despre copila care reușise să-mi arate cerul doar pentru a-mi demonstra cât de dureroasă e prăbușirea de la asemenea înălțimi. Despre Lumea care murise pentru câteva clipe, înecată în ochii ei și despre Lumile care se născuseră tot acolo, tot atunci. Despre fericirea viselor care se substituiau realității și despre durerea viselor care nu aveau să se transpună niciodată în realitate. Despre cioburile însângerate ale sufletului meu, care mi-au ars palmele cândva. Am văzut-o din nou zăbovind în brațele mele, i-am simțit iar apăsarea dulce a buzelor peste ale mele, am gustat iar sarea stelelor care îi muriseră în ochi. Și am urât-o încă înainte să ajungă la mine. Știam că nu mai era cea pe care o cunoscusem și că masca grosolană sub care se ascunsese cândva fără voie nu mai putea fi dată jos niciodată. Iar ea, fără să știe nimic, îmi vorbea despre afacerea pe care urma să i-o pună pe picioare noul ei "prieten", despre mașina decapotabilă ultimul tip pe care i-o cumpărase, despre noul apartament proprietate personală amenajat conform ultimelor tendințe occidentale... O priveam foarte rar, râzând când trebuia să râd, răspunzându-i când nu aveam încotro, însă în cea mai mare parte a timpului privirea îmi rătăcea pe stradă, căutând aproape cu disperare cunoscuți pe care să îi salut, de care să mă agăț ca să scap de ea. N-am putut să plec, să îi spun să mă lase în pace, să nu îmi mai iasă în cale, pentru că în spatele ei aș fi văzut mereu spectrul unei persoane pe care o iubisem cândva și nu aș fi suportat asta. Am stat neputincios în fața ei, lăsând-o să termine ce avea de spus, răspunzându-i la inevitabila întrebare care a urmat înșiruirii de achiziții - "Și tu?". Nu știu ce i-am răspuns, oricum nu o mai interesa răspunsul, și am plecat, lăsând-o să se întoarcă pe terasa celui mai luxos hotel din oraș, lăsând-o în căutare de alte cunoștințe care măcar să observe că ea e acolo. Ne-am despărțit cu promisiunea formală de a ne revedea cândva, pentru a mai povesti ca între prieteni vechi, deși știam amândoi că asta nu se va întâmpla niciodată. Și am urât-o multă vreme după aceea, pentru că nu mă puteam hotărî care dintre noi este prostul: ea, care își vânduse sufletul pentru o satisfacție materială temporară, sau eu, care trăiam de pe o zi pe alta, visând la lucruri pe care nu aveam să mi le permit niciodată? Acum știu. Acum nu îmi mai arde ura în ochi. Acum nu mai e acolo decât moarte. Moartea Lianei. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate