agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-07-02 | | Concepția acestor file de jurnal ține seama de, încearcă să pună în valoare și chiar inventează, într-o anume măsură, comunicarea mutuală a epocilor, prin transparență. Cel mai bine îmi ies acelea structurate în jurul unui film, sau al unei piese muzicale. Paginile despre armată nu au, nici una, nici alta. Iar dacă au, și au, o semnificație existențială, aceasta e, cumva, conținută, cel puțin implicit, în cele mai multe dintre textele referitoare la perioada modernă și contemporană și, mai ales, în cea postmodernă, a biografiei mele ideatic-emoționale, ca să încerc a echilibra două clișee verbale a două epoci. Așa că am ezitat destulă vreme dacă să rezerv sau nu o pagină acestei jumătăți de an. În primul volum de proză* inserasem un articol scris pentru revista unității, prea puțin literar, dar împănat cu comentarii la prezentul respectiv. Pe de altă parte îmi șoptisem în barbă, la debutul literar al fostului meu coleg de pluton, devenit termen de serie în sensul filei Despre eligibilitate, debut consemnat la nici 4 ani de la evenimente și deschis de nuvela Trec zile, care nara oarecum fantezist zilele armatei militare, că îmi voi lua odată și odată revanșa. Fila de față nu are nici o legătură cu această "revanșă" literară. Dacă va fi sau nu să mi-o iau vreodată, va lua o formă mai... simetrică. Până exact în anul intrării mele în țara studenției, armata se făcea în cadrul facultății. Bobocul era încorporat, încadrat, avea o zi pe săptămână program militar, într-o unitate, iar în vacanța de vară petrecea o lună de instrucție tot acolo. Examenul numit alaltăieri și azi de licență, iar pe vremea aia de Stat, era dublat de cel de încheiere a cursurilor descrise mai sus, absolventul universitar sau, cum am spune azi, licențiatul, devenind, în principiu, ofițer de rezervă. Ajunși aici e momentul să ne amintim că, dacă soldatul român fusese, cu precădere în primul război mondial, țăran, sudura armatei fusese rezultatul articulării acestui corp cu cel ofițeresc, format în majoritate din învățători, cei mai mulți tot de la țară. Ofițeri de rezervă. Care formau majoritatea, procentul celor de carieră crescând firesc cu eșalonul. Trei prieteni, colegi de clasă, dăduseră admiterea odată cu mine. După probele scrise, eliminatorii, apreciindu-și realist șansele, plecaseră să dea din nou admiterea la Sorbonica, numele folcloric al Institutului universitar de 3 ani, care pregătea atunci cadre gimnaziale. Am apucat să mă întâlnesc de câteva ori cu ei, până-ntr-o zi, pe la mijlocul primului semestru, când mă pomenesc la căminul meu cu actualul profesor universitar ieșean, de care a mai fost vorba în fila Despre eligibilitate, prietenul nedespărțit din clasa terminală, care-mi spărsese neprețuiții ochelari, cu cotul, într-un aprig tackling din interminabilele noastre meciuri. Rămâi cu bine, bătrâne, eu plec acasă. De ce, mă? Păi s-a desființat armata în facultate, nimic nu mă mai ține, legal, aici, nu mă văd eu predând. Păi, o să faci armată cu trupeții, fraiere. Și ce, hai salut, ne vedem peste doi ani. Omul și-a valorificat certificatul de operator chimist, pe care-l am și eu, pe baza unei zile pe săptămână petrecută, în ultimii doi ani, eu, ca venetic, el, tot liceul, ca băștinaș, în combinatul local, a făcut armata cinstit, apoi, ironia soartei, o carieră universitară, la Iași. Predă și acum. Sistemul inaugurat în toamna acelui an, care s-a întâmplat să coincidă cu asimilarea mea în corpusul subiecților lui, prevedea o școală de ofițeri de rezervă de 6 luni, două serii pe an, cu încorporare în martie și septembrie, după absolvire, conform deja planificării locale. Aveam să fiu contemporan de stagiu cu câte un pluton întreg constituit din aceeași fostă grupă studențească, trecerea de la autocamioane la TAB-uri și tancuri fiind naturală pentru meseria lor. Erau trei școli de ofițeri de rezervă mari și late, la Bacău, unde unul din cei doi foști colegi din fila Despre Mi'lcea și Puiu (iată că, nefăcând armata împreună, de atunci trebuie să fi început ei să se separe) devenise artilerist, apoi la București, unde alt fost coleg de facultate și de cămin recunoscuse locurile și personajele din romanul lui Petru Popescu, Dulce ca mierea e glonțul patriei și, în sfârșit, la Radna-Lipova, două localități gemene, de-a dreapta și de-a stânga Mureșului, precum Buda și Pesta cu Dunărea deloc albastră între ele. Unde și acum zace într-o vitrină volumul de debut al lui Raul Þintaură, cu care mă împrietenisem atunci, volum deschis la prima nuvelă, Trec zile. Titlu împrumutat și de el de la un excelent film sârbesc, de dinainte de Kusturica. Convocat la câteva luni după debutul în serviciu și ignorând cu totul structura lumii militare, am recurs la pile mai întâi ca să amân, apoi, la capătul unei veri epuizante, ce urmase verii buimace, cu episodul Alexandra de șapte zile, la alte pile ca să plec drakkului, m-am strezit descinzând dintr-un accelerat de noapte București-Arad, tărșâindu-mi valiza neapărat de lemn și experimentând una din cele mai acute zile de singurătate în mijlocul mulțimii de egali, până ce, spre seară, fost-am băgați în seamă și înseriați în rețeaua cristalină aborigenă. Intuiam că romancierul de vârsta mea, despre a cărui biografie aflasem câte ceva, având noi conexiuni comune, pe linie de liceul Spiru Haret, cu Corinele lui cu tot, ficționalizase, în plan emoțional, bucăți de autenticitate existențială, dar refuzam să încerc a-mi învinge în ziua aia un fir de teamă. Nu într-atât încât să nu observ că eram trei de-alde Laurențiu în pluton, așa că mi-am valorificat resursele legale ale buletinului de identitate și am decis pe loc să fiu, timp de șase luni, elevul Dan Morujan. Mi-a mers. Cu rarissime excepții, am rămas Dan, extrem de puțini îmi spuneau Laurențiu, nu-i contraziceam, într-o complicitate tacită, masonică. Reflexul meu atavic, de a-mi licita mereu și mereu condiția minoritară, licitând orice complementaritate valorificabilă, m-a determinat imediat să vorbesc repede, strecurând tot la trei cuvinte câte un tăticu', după modelul argotic golănesc din vremea aia, când neamul intracarpatin nu ajunsese la subtilitatea de a-i boteza pe sudiști cu galeșa etichetă mitici. Asta deoarece, prin forța inerentă a lucrurilor, majoritatea colegilor de serie erau compatrioți cu băștinașii. Deci se mișcau și mai ales vorbeau lent. Metoda a dat rezultate imediate, formula a ajuns poreclă. Era, firește, de preferat să porți o poreclă de tine inventată. Pe aceeași linie strategică, renunțasem exact în seara de dinainte să plec la gară, la pletele ce vor continua să fie la modă câțiva ani de-atunci încolo și la barbă, păstrându-mi însă mustața. Ceea ce-l făcuse pe bunul profesor de franceză din Ghioroc, supranumit prompt elevul bucă, după obrajii de hârciog, prieten cu Raul și cu care nimerisem la masă, să remarce: No, uită ce samănă tăticu' pă Stalin! Mă privisem în oglinda carnetului de serviciu, făcut ad hoc, recunoscusem câtă sinistră dreptate avea elevul bucă, un Stalin 'telectual, cu ochelari, dar cu trăsături discret asiatoide, pe care avea, ulterior, să le surprindă elevul Sasca, pictor din chiar Sasca Montană, într-un crochiu în creion, care semăna perfect cu unchiul Ovidiu, fie odihnit, fratele mult citatului meu bunic matern. Remarca n-a jucat mai mult decât rolul de pat germinativ, efectul ar fi putut rămâne virtual, dar exact a doua zi l-am surprins pe Raul împărtășindu-i elevului bucă, propria impresie: No, uită, mă, pă tăticu', bucureștean tipic: superficial și șmecher. Mi-am șoptit în barbă că șase luni am să le servesc exact ce văd ei, așa că am devenit, în scurtă vreme, alături de un bucureștean autentic, din Floreasca, cu care aveam să mă mai întâlnesc peste ani, în câmpul economiei reale, invitat de drept la toate pachetele ungurilor. Nu cred că realizați ce însemna asta atunci, nu-i așa? Ei, bine, domnilor președinți, aflasem asta încă din prima seară, de la căpitanul companiei, cel care inventase superba vorbă armată militară, și care era așa de organic incompatibil cu organismul militar încât aveam să aflu, peste ani, de la Raul, care vizitase locurile ca scriitor consacrat, că-l dăduseră între timp afară pe bunul căpitan, aflasem că algoritmul de compunere a plutoanelor era gândit riguros și responsabil, de partidul atoategestionar: atâția membri de partid, atâția unguri în fiecare. Mai puțin plutonul compus exclusiv din activiști de partid, poreclit cu ineluctabil humor plutonul de mitraliere. Ei, și cum inginerii agronomi și medicii veterinari formau unul din cele două grupuri majoritare al batalionului de infanterie, ungurii mei se grupau după comunele aparținătoare, de regulă natale, transgresând savante repartizări artificiale, loc la masă, loc în dormitor, pă plotoan'ie și pă compăn'ii. N-am văzut în deja semnificativ de consistenta mea biografie cluburi mai închise ca ale ungurilor din armata militară a acelor ani. Straniu, se grupau exact în procentul cu grijă dozat în subunități, refăcând însă conexiuni anteroposterioare și nici un atare grup de 4-5 indivizi nu invita la desfacerea și consumarea riguros rituală a pachetelor de acasă nici măcar pe alți unguri din afara grupului respectiv, eventual pe bază de loc alături în pluton. Ei, acum recitiți fraza de mai sus și reevaluați: tăticu' cel versatil și consecvent plus șmecherul autentic de Floreasca erau invitați de drept, cu statut permanent, la aceste ritualuri autoizolaționiste. Pot depune mărturie că cerul obscur al gurii mele nu diferenția gustul slanei acestor unguri nici măcar față de cea a ardelenilor, bănățenilor ori moroșenilor, slana e, doar, hrana națională a tuturor. Indiferent de limba maternă. Ședeam în bancă cu elevul Dezsö, un copil mare, dotat cu un fler special pentru amușinarea, în câmp ori cazarmă, a baionetei mele, pe care o pierdeam sistematic, în fiecare lună. Ieșisem, pe învoiala ofițerului de serviciu, din cazarmă, cu el, să căutăm baioneta mea, o găsea mai eficient ca un aierdale terrier, îl momeam mereu, cum să mă revanșez eu, Dezsö, vrei să-ți cumpăr un borcan de gem de zmeură? Omul nu se atingea de alcool, dar se bucura copilărește când îi ofeream bucățica mea de marmeladă de la gustarea de ora 11, nu te pui cu micile bucurii totalitare. Nu-i puteam, deci, oferi votcă la o cârciumă locală. Invariabil își lua mutricica de prunc genuin și mărturisea cu mare fereală: Dane, dacă nu te superi, cumără-mi ultimul număr din Ifjumunkás. În sinea mea îmi dădeau lacrimile, în altă sine, mai aproape de suprafață, îmi râdeam în barbă, c-așa-i în tenisul ăsta geotectonic al firii umane. Ca apoi, până la poarta cazarmei, să-i respect intimitatea, silabisea mișcând buzele, ceea ce și drakku știe care strat din sinele mele făcea, pe dinăuntru, cu gândul la fata-cu-trei-nume-și-o-liniuță, de dincolo de acolo unde vântul rostogolește norii. Da, căci timpul trecând, ulciorul apelor limpezi s-a spart, cum o spune același scriitor tutelar, al cărui personaj am devenit, preluîndu-i poncifele, amestecându-i personajele cu ale mele, ducându-i dorul. Du-te, dorule, du-te, călătorule, doar și caii se împușcă, nu-i așa? Mereu altul, odată cu vremurile, reinventându-mă permanent, după brevetul cosașian, mereu același de la un nivel de adâncime încolo, identitate perenă, măsurată exact, prin perenitatea orizontului aceluia, dincolo de care vântul rostogolește, nu-i așa, norii... Oare ai fost dintotdeauna acolo, bătrâne Ariel? Despre armata militară aș putea povesti, fără să mă repet, ca o înjurătură suculentă și fantezistă, de dimeniuni comparabile cu nuvela fratelui Raul, căci zilele trec, nu-i așa, și-n fiecare se împușcă un cal năzdrăvan, pasărea lui phoenix țâșnește spre cer și-aripa-i învinge suflarea de ger, doamne al jocului de-a milităria, îți dau azi har c-ai inventat o țară ce răspunde nostalgic-vindicativei zicale a zilelor trecătoare de atunci: dar'ar Dumnezeu odată să facă și fetele-armată! Cum mâine e deja altă zi, așa cum iarna e o altă țară, mă opresc, deocamdată, aici, acum și atât. 28 iunie 2006 Citiți volumul |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate