agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1530 .



Apă vie, apă moartă
proză [ ]
Din volumul Poiana îngerilor,ditura Aldus

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [regius1000 ]

2006-12-30  |     | 






Apă vie, apă moartă


Înainte de a se lansa cu viteză în defileul ce cobora spre Fundățica, nea Gică, șoferul ziarului, se întoarse zâmbind spre mine:
— Cine știe ce mai găsim acum în Fundățica?! Nu de alta, dar locul ăsta pare plin de minuni…
Am dat să-i răspund, dar hârtoapele din drum m-au făcut să-mi înghit vorbele. Și apoi nu prea am mai avut vreme de vorbit, pentru că drumul, care mi se păruse interminabil astă-iarnă, l-am făcut acum în numai câteva minute. Totul era înverzit în jurul nostru și, o dată ajunși lângă bar, abia l-am recunoscut, acoperit cum era peste tot de iedera voinicului.
Solovăstru, cu aceleași haine ponosite pe care le știam de astă-iarnă, deși acum eram în plină vară, ne aștepta pe treptele din fața barului. Privi pe furiș în jur, apoi se apropie cu pași repezi de mașină. Se urcă grăbit în spate, apoi îi spuse șoferului:
— Ia-o repede înainte! Nu vreau să fim văzuți unde mergem. Îți spun eu, pe drum, ce și cum.
După ce îi explică pe unde să o ia, mă înghionti discret în coaste:
— Șeful ăla al vostru nu ți-a dat nimic pentru mine?
I-am întins în silă 50 de euro, avertizându-l:
— A zis că, dacă nu mă întorc cu un reportaj pe cinste, să ți-i iau înapoi.
A zâmbit strâmb, apoi, după ce i-a dosit adânc undeva într-un buzunar, a spus:
— Eu vă dau subiecte ca lumea! Ce vină am eu că voi nu vreți să scrieți despre ele?
După vreo doi kilometri s-a ivit un drumeag spre stânga și Solovăstru i-a făcut lui nea Gică semn să o cotească. Pe urmă s-a întors spre mine și a început să îmi vorbească ferit, de parcă ar fi fost numai urechi dușmănoase în jur:
— Uite, acolo este Râpa Dracului… Nimeni nu a vrut să își facă casă pe aici… Þi-am mai spus că îs locurile spurcate, noaptea se văd lumini și se aud zgomote. De parcă ar mesteca dracii sufletele păcătoșilor…
De după un pâlc de copaci se ivi o căsuță mică, gârbovită și înnegrită de vreme. Solovăstru arătă spre ea:
— Numai nea Benga și baba lui au inimă să stea pe aici. Dar la ce să te aștepți de la unul cu numele lui?
Probabil că am făcut o figură nedumerită, așa că nea Gică, mai umblat prin locurile astea, se simți dator să mă dumirească:
— Pe aici, la Dracu’ i se mai zice și Benga…
Am vrut să mai cer lămuriri, dar nu am mai apucat, pentru că mașina a oprit brusc în fața porții. Sprijinit de ea sau, poate, sprijinind-o să nu cadă, stătea un moșneag. Părea să aibă vreo sută de ani, așa arăta de vârstnic și încovoiat de vremuri. Părul vâlvoi, netuns cine știe de când, sprâncenele dese, crescute mult peste ochi, îl făceau să pară aidoma unui bătrân spiriduș paznic peste comori.
Solovăstru coborî înaintea noastră și din unul dintre nenumăratele lui buzunare scoase o sticlă cu ceea ce părea a fi rachiu drept. Părea cel mai bun pașaport pe aici pentru că la vederea ei, moșul se învioră și fața i se lumină toată ca și cum ar fi întinerit dintr-o dată câțiva ani. De lângă casă, un câine slab și negru hămăi spre noi de câteva ori, neconvins, apoi răpus de căldură se ascunse în umbra unui șopron și tăcu.
Þinând sticla în față ca pe un steag de pace, Solovăstru se apropie de bătrân:
— Bună ziua, nea Benga! Ce mai faci?
— Ha? întrebă bătrânul, cu ochii la sticlă.
— Lasă, lasă, nu te mai preface că nu auzi, spuse Solovăstru tare și se întoarse spre noi. Aude ca un flăcău, dar îi place câteodată să facă pe surdu’ numai așa, ca să-și plângă singur de milă…
Tot cu ochii la sticlă, bătrânul ne deschise poarta și ne pofti în ogradă. Lângă casă, așezată în partea umbrită, o masă și două băncuțe, la fel de vechi și înnegrite de vreme ca și casa, parcă ne îmbiau la odihnă.
— Sevastiță! strigă bătrânul cu o voce mai puternică decât te-ai fi așteptat. Sevastiță, ia adu tu niște pahare aici…
Din casă se auzi o mișcare, apoi un zăngănit de pahare. Ușa se deschise, dar nu ieși nimeni.
— Le-am pregătit, dar vino tu și le ia…, se auzi o voce tânără și cristalină.
— Sevastiță! – vocea bătrânului căpătă un accent amenințător, dar din casă nu se mai auzi nici o mișcare.
— Nu vin, na, că mi-e rușine să mă vadă oamenii ăștia așa…
Bătrânul Benga privi mai întâi la noi, apoi se răsti spre ușa deschisă:
— Sevastițo! Când oi veni și-oi pune corbaciu pe tine, n-o să mai poți ieși în sat de rușine o lună întreagă. Adu odată paharele alea și nu mă fă de râs.
Cu fereală, privind în jos stingherită, o codană ca la 17-18 ani, cu capul îmbrobodit într-o basma groasă, ieși din casă și ne puse câteva pahare pe masă.
— Bună ziua, nană Sevastița, o salută Solovăstru cu respect și desfăcu sticla în timp ce îmi făcea cu ochiul, arătând spre ea. Dar stai aici, să bei cu noi un pahar…
Codana privi scurt spre bătrânul Benga, dar, cum acesta, cu ochii la sticlă, nu spunea nimic, ridică din umeri și se așeză lângă noi. Priveam lung la ea și nu pricepeam de ce Solovăstru mi-o tot arăta din ochi. O codană ca toate codanele, crescută în cotloanele sălbatice ale munților și, după câte se vedea, cam sălbatică și nu prea scoasă în lume.
Solovăstru umpluse între timp paharele; după ce am ciocnit cu toții și am dat paharele peste gât, s-a întors spre bătrân.
— Nu vrei să ne spui, nea Benga, cum s-a întâmplat cu oamenii ăia… care au mas săptămâna trecută la mata.
Bătrânul privi urât la codană, care începuse să chicotească, și nu prinse a vorbi până nu mai goli un pahar.
Se șterse tacticos la gură și abia apoi începu să vorbească:
— Apoi, ce să mai spui, măi băiete dragă, că uite ce rușine pății acu’, la bătrânețe. Și nu mi-e de ajuns că mă știe tot satu’, acu’ mi-ai mai adus și pe domnii ăștia de la oraș să audă și ei cum m-am făcut de râs…
Solovăstru se pare că își cunoștea bine omul, pentru că, așa, ca prin minune mai scoase o sticlă cu rachiu din buzunarele lui fără număr și o scutură bine să i se vadă mărgelele înainte de a o așeza pe masă.
— Uite, împinse el sticla spre bătrân, asta ca să mai ai și dumneata de dat câte un gât când ți-o fi prea rușine… Să mai uiți.
Bătrânul privi lung la sticlă, cântărind-o parcă din ochi. Dintr-o dată, se hotărî și cu o mișcare iute o puse sub masă, ascunsă vederii, privindu-ne apoi nevinovat, ca și cum ne-ar fi îndemnat să uităm de ea.
Tuși ușor ca să își dreagă vocea și îi făcu semn lui Solovăstru să umple iar paharele. De data asta își muie numai ușor buzele în rachiu și apoi începu molcom să povestească:
— Cum să vă zic io vouă? Acu’ vreo săptămână, așa mai pe înserate, stăteam cu muierea mea aici, pe prispă, și ne uitam la orătănii. Tocmai le dădusem de mâncare și așteptam să intre în coteț, să le închid. Noi, dragă domnule, se întoarse el spre mine, nu avem electrică aici, și gazul e scump, așa că aprindem lampa cât mai târziu. Oricum, se înserase bine când au venit oamenii ăia, și nu i-am văzut prea bine. Păreau un fel de nemți, japonezi, străini erau sigur, că nu prea le înțelegeam io vorba, mai mult din semne am priceput că li s-a stricat mașina. O lăsaseră acolo, cam pe unde o aveți și voi, numai că era mai mare și mai albă, rotunjită parcă, cu tot felul de luminițe pe ea. Nu am priceput eu bine ce voiau, tot arătau spre fundul grădinii, unde începe Râpa Dracului, până când le-am spus să se ducă, să-l ia și pe Dracu’, dacă vor, și să mă lase să mă culc, că se făcuse târziu. Nu știu ce Ucigă-l toaca au căutat ei, că au duduit toată noaptea și au făcut o grămadă de gropi, noroc că nu semănasem nimic pe acolo. Dimineață, când m-au trezit, păreau mai bucuroși și mă tot îndemnau să iau două bidoane. Am zis ca o fi ceva băutură de-a lor, cum mi-au lăsat și nemții ăia de anul trecut pe care i-am lăsat o săptămână să își pună cortul lângă casă. Dar asta, după ce că era puțină, nici nu se putea bea de amară ce era. Am gustat-o și am scuipat-o îndată pe jos, de era să se strice ăia de atâta râs. Apoi unul pe care îl înțelegeam mai bine mi-a zis o prostie cât el de mare: că în bidoanele alea nu e rachiu, ci așa, un fel de apă vie și apă moartă, cum am auzit io prin povești când eram prunc. Am vrut să le zic vreo două, dar s-au urcat repede în mașina aia a lor și cât ai clipi din ochi nu am mai văzut-o, parcă s-ar fi înălțat la cer, nu alta. Apa moartă, după câte m-am priceput eu că ziceau ei, cică era să îți dai pe bube și alte rupturi de oase, iar apa vie, dacă se întâmpla un necaz mai mare, oricum nu i-am înțeles eu prea bine ce voiau să zică. Le-am pus în cămară, cu gândul să le încerc mai spre seară, și am plecat la coasă, că am un loc dincolo de Râpă și mă gândeam să nu îmi rămână necosit, ca anul trecut, când nu am putut să mă mișc toată vara din pat de junghiuri și am pierdut bunătatea de fân. Când mă întorc eu spre seară de la cosit, baba mea, nicăieri. Strig eu în sus, strig eu în jos, baba, nimic. Na, drace, mi-am zis eu, ori au venit nemții ăia după ea să mi-o ia și să mi-o fiarbă, să o facă mai fragedă, ori au luat-o dracii să o pună în loc de talpa iadului. Cum mă învârteam eu amărât prin bătătură, că uite am rămas singur la bătrânețe, numai ce aud dinspre cămară un chicotit, așa, ca de fetișcană. Deschid eu ușa, și acolo, printre cratițe și oale, se ascundea Sevastița, hlizindu-se ca proasta în broboadă. Ce-ai făcut, toanto? am întrebat-o eu, dar aveam așa o bănuială. Trăsese cu urechea la ce vorbisem eu cu nemții ăia și, cum am plecat la coasă, țuști la bidoane să le încerce ea prima. A turnat în ea la apă vie până a întinerit de a ajuns ca acum. Noroc că am venit la vreme să o opresc, că altfel ajungea copil de țâță, de trebuia acum să îi caut și doică prin sat. Am mai prăbăluit și io un pic din bidoanele alea, noroc că am apucat să îmi dau cu apă moartă pe spate, de m-a lăsat cu totul vătămătura care mă ținea de când am căzut acum câțiva ani din car, că toanta asta a mea, buiacă ca toți ăștia tineri, s-a împiedicat până la urmă de bidoane și le-a vărsat cu totul…
Am privit spre Sevastița, care râdea vinovată, ascunzându-și gura în broboadă, apoi am privit la Solovăstru, clătinând cu îndoială din cap.
Solovăstru se întoarse spre bătrân:
— Dar bidoanele alea măcar ți-au mai rămas?
— Rămas, sigur că au rămas. Am zis să le ținem noi, că tare erau faine. Sevastiță, ia du-te tu și le adă să le vadă domnii…
Sevastița rămăsese cu mâna la gură, privind năucă de la unul la altul.
Văzând cum privim toți la ea și așteptăm un răspuns, într-un târziu îngână cu voce pierită:
— Ieri-dimineață, după ce ai plecat la coasă, au trecut pe drum un domn și o doamnă într-o mașină. Erau din București și m-au întrebat dacă nu le pot vinde niște lapte…
Bătrânul se lovi cu mâinile peste genunchi, într-un gest de disperare:
— Le-ai dat bidoanele? Păi, ce ți-am spus eu ție, să ai grijă de ele?
În fața tăcerii încăpățânate a Sevastiței, bătrânul ridică ochii spre cer ca și cum l-ar fi luat martor, apoi se întoarse plin de obidă spre noi:
— Uite așa mă chinui cu toanta asta a mea de șaptezeci de ani. Un pic de minte nu are și toate le face numai pe dos, de parcă o împinge Necuratu’…
Am pufnit supărat și am dat să mă ridic în picioare să plecăm, când nea Gică îmi dădu un ghiont, arătându-mi ceva în ogradă. La început nu mi s-a părut nimic deosebit, dar apoi, văzând încotro privea șoferul, m-am uitat și eu mai atent. Pigulind cu grijă după boabe, se apropia de noi cu pași măsurați un gâscan bine făcut.
— La dracu, am șoptit în barbă.
Am luat pe pipăite, cu ochii țintă la orătanie, un pumn de grâu din sacul de lângă noi și l-am aruncat spre gâscan. A început să ciugulească cu poftă, privindu-ne din când în când cu ochi albaștri și bănuitori.
Un gâscan ca toți gâscanii, numai că pe gâtul lui scurt și gros erau trei capete care ciuguleau pe rând din grâul aruncat pe jos, pe când celelalte două ne priveau suspicioase ca și cum ne-ar fi suspectat că vrem să-i luăm mâncarea.
Văzându-ne cum privim gâscanul, bătrânul arătă scârbit spre el:
— Ia uitați-vă ce a fost în stare să facă până am venit eu de la cosit! A tăiat două gâște și un gâscan, le-a lipit la toate capetele pe gâtul gâscanului, le-a spălat cu apă moartă, apoi i-a dat să bea apă vie. Cică era curioasă dacă va face ouă ca gâștele sau va călca celelalte gâște cum făcea înainte gâscanul…
Alungă posac de lângă noi gâscanul, care, total nepăsător la felul cum arăta, sâsâi furios cu toate trei capetele spre el înainte de a se îndepărta.
— Asta nu ar fi nimic, dar de când are trei capete nu mai doarme ca toate orătăniile, sâsâie mereu cât îi noaptea de lungă, că îl aud prin somn; ba, am început și să-l visez de-o vreme… Și în vis parcă se face tot mai mare, de parcă ar fi ca un balaur din ăla din povești, îmi golește dintr-o înghițitură tot hambarul și pe urmă sâsâie urât la mine, cică să-i mai dau… Nici nu mă mai pot hodini bine nopțile de răul lui…
Se întoarse spre Sevastița să o certe, dar văzând-o cum stă chircită cu capul între umeri dădu numai din mână a lehamite.
Am rămas fără grai; lângă mine Solovăstru zâmbea cu gura până la urechi și cred că se pregătea să îmi mai ceară niște bani, dar m-am făcut că nu îl bag în seamă. Moșul, văzând că noi toți eram ocupați să privim gâscanul, mai umplu un rând de pahare. Eu m-am ridicat încet în picioare și i-am făcut semn lui nea Gică să se ridice și el. Mi-am dres vocea și, încercând s-o fac să îmi sune cât mai natural, m-am adresat bătrânului:
— Noi mergem până la mașină să aducem un aparat de fotografiat și o mașinărie să se înregistreze ce vorbim… Până mai stăm noi de vorbă, îl trimitem pe domnul Solovăstru să aducă câteva sticle de rachiu din ăsta drept de care îți place dumitale… numai să ne spui cum s-a întâmplat totul de-a fir a păr… O să-i zic să aducă și ceva de mâncare pentru s-ar putea să dureze ceva mai mult…
Auzind de rachiu bătrânul se ridică și el, cu ochii dintr-o dată atenți, și privi spre Solovăstru:
— Apoi, dragă domnule, să aducă numai rachiu, că de mâncare mai găsim noi vreo orătanie să o tăiem, că nu suntem așa de săraci, chiar dacă suntem aici la capătul lumii, unde și-a înțărcat Dracul copiii…
L-am luat cu noi pe Solovăstru și l-am trimis să aducă de unde o ști el încă vreo trei, patru sticle de rachiu drept; m-am făcut că nu aud cum bombăne că „alea trebuie să le plătiți separat, că îs destul de scumpe, și io nu găsesc sticlele de rachiu pe marginea drumului sau în pomi!“.
În ogradă, bătrânul Benga tocmai țipa la Sevastița să se miște odată și să ne pregătească ceva de mâncare. Și să se miște mai repede, că destule prostii făcuse până atunci. Tremurând tot de emoție, am ajuns la mașină și m-am așezat pe bancheta din spate să-mi revin: în sfârșit dădusem lovitura! De data asta avea să iasă un reportaj pe cinste! Am verificat dacă am film în aparat, dacă banda casetei din reportofon este trasă la capăt, apoi ne-am întors la bătrân. L-am pus iar și iar să povestească întâmplarea, până când a obosit și i s-a făcut lehamite. S-a mai înviorat puțin când l-a văzut pe Solovăstru venind cu patru sticle la gâtul cărora rachiul drept făcea mărgeluțe aurii, dar tot nu a mai vrut să continuăm până nu mâncăm de prânz, mai ales că dinspre bucătăria de vară venea un miros îmbietor. Am vrut să merg măcar să îi fac câteva poze gâscanului, dar bătrânul era neînduplecat: după ce mâncăm! Împiedicându-se mereu – acum eram convins că de fapt încă nu era obișnuită cu noul ei corp tânăr –, nana Sevastița ne puse pe masă o tocăniță grozav de gustoasă și o mămăligă aburindă. Am început să mâncăm ca lupii, ronțăind cu poftă oasele, pe care le aruncam apoi câinelui negru, care se mai înviorase nițel și se învârtea pe lângă noi prinzându-le din zbor cu dexteritate. Abia după ce ne-am potolit puțin foamea, printre îmbucături, bătrânul Benga ne-a mărturisit:
— O fi Sevastița mea împiedecată, dar face o tocană de gâscă ca nimeni alta în sat…
Nea Gică mă privi lung:
— Sper numai că nu a tăiat gâscanul ăla ciudat de care avem noi nevoie…
M-a săgetat un junghi prin inimă, dar bătrânul Benga ne-a liniștit:
— O fi proastă Sevastița mea, nu zic nu, dar nici chiar așa…
Se uită după ea și, nevăzând-o prin apropiere, strigă:
— Sevastițo! Ia fă-te încoa și adu și balaurul ăla cu trei capete cu tine, că domnii vor să-i facă poze. Poate ți-or face și ție una, să-ți rămână de aducere-aminte, că cine știe cât te-o mai ține și pe tine tinerețea asta…
De cum am văzut-o pe nana Sevastița apărând de după colțul casei, acoperindu-și vinovată gura cu broboada, am știut că ceva nu-i în regulă. Și-a dat seama de asta și bătrânul, că întrebat-o grăbit:
— Acu’ ce-ai mai făcut, toanto?
Văzând-o cum îl privea cu ochii mari și fără să spună nimic, bătrânul se plesni cu mâinile peste genunchi a neputință:
— Ai tăiat gâscanul, năroado!
Sevastița dădu numai din cap și scânci cu o voce subțire ca de fetiță:
— Păi, nu ai zis tu că nu mai poți dormi noaptea de răul lui? Acu’, l-am tăiat iaca… Ai scăpat de el!
— Domnii ăștia voiau să îl tragă în poză… Acu’ ce-or să mai fotochipeze?
Sevastița se hlizi și se răsuci pe călcâie:
— Păi, să mă fotochipeze pe mine, că uite ce tânără și frumoasă îs!
Dinspre Râpa Dracului se auziră câteva scrâșnete, și pământul păru că se mișcă ușor.
— Taci, toanto, făcu bătrânul moale. Nu auzi că râd dracii de tine?
Am rămas în gospodăria bătrânului Benga până spre seară, doar-doar vom mai găsi ceva, vreo urmă palpabilă a trecerii „nemților“ prin sat. Cum era de așteptat, nu am mai găsit nimic.
Ne-am luat într-un târziu rămas-bun și am pornit-o spre mașină. Solovăstru se ținea cu mâna de buzunarul unde bănuiam că ascunsese banii.
— Io nu vă dau nici un ban înapoi, așa să știți. Ce vină am eu că ați mâncat probele?
Văzând că mergem amărâți și nu spunem nimic, căpătă curaj:
— Și mai trebuie să-mi plătiți și patru sticle de rachiu drept! Că de la Benga slabă speranță am să le mai iau înapoi.

*

Tot drumul înapoi spre oraș, spre civilizație, eu am tăcut morocănos, iar nea Gică, fin psiholog, mi-a respectat tăcerea. Din când în când, ofta și privea înapoi spre locul unde bănuia că ar putea fi Fundățica. Într-un târziu, chiar înainte de a intra în Brașov, nu m-am mai putut abține și l-am întrebat:
— Da’ ce te frământă, ne-a Gică, de te tot uiți așa cu jind înapoi?
Șoferul depăși cu grijă un camion, apoi se întoarse oarecum rușinat spre mine:
— Mă tot gândesc la fetișcana aia…
— Care fetișcană? am făcut eu pe nedumeritul.
— Ei, care? Sevastița, care alta…
— Ce-i cu ea?
Nea Gică mai conduse un timp cu ochii la șosea, apoi spuse plin de obidă:
— Nu ai văzut cum i se mișcau ochii în cap? Un semn aștepta, și ar fi venit după mine. Că bătrânului tot nu îi era de nici un folos, așa tânără cum era…
Am privit mai lung la nea Gică: avea la vreo cincizeci de ani, dar uite, al dracului, unde îi stăteau gândurile. Mi-am ascuns un zâmbet și l-am întrebat, cât de serios am putut:
— Păi, de ce nu i-ai făcut semn atunci? Cred că moșul era chiar bucuros să scape de o asemenea pacoste… Þi-ar fi dat-o tot fuga…
Șoferul tuși încurcat și după un timp spuse:
— Acu’, că era împiedicată nu ar fi mare lucru, s-ar fi obișnuit ea cu timpul să meargă drept. Dar mă gândesc: dacă moșul avea dreptate?
— Cu ce să aibă dreptate? am întrebat eu nedumerit.
— Dacă efectul la apa aia vie pe care a băut-o nu ține prea mult, și într-o dimineață mă trezeam cu o hoașcă de o sută de ani în pat, ce mă făceam eu pe urmă cu ea?
Când ne-am despărțit, o oră mai târziu, încă mai dădea din cap neconvins dacă a făcut bine sau nu.
Cât despre mine, ce să mai zic? Eram la al doilea reportaj ratat la Fundățica, dar va trebui să mai ratez multe și să mai treacă ceva timp până ce aveam să mă conving că șeful meu nu este un paranoic și că acolo, undeva între barul lui Solovăstru și Râpa Dracului, chiar se întâmplă lucruri ciudate.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!