Când te așteaptă încă 7 ore de zbor, ai terminat de mâncat, ai băut și cafeaua, că tot nu poți dormi și ai mai omorât cu asta încă 10 minute, faptul că nu ai voie să fumezi ți se pare tot atât de sadic precum tăierea capului după ce ai fost spânzurat.

Încerc să-mi agăț privirea de orice mișcă în jurul meu. Noroc că am locul la interval. Însă la scurt timp după ce resturile mesei de seară sunt strânse și după ce încetează și acel du-te – vino firesc la toalete, culoarele dintre scaune se golesc și prezintă tot atâta interes cât coridoarele unei cazărmi după ora stingerii.

Scot bloc-notes-ul și scriu titlul cu majuscule: ALITALIA AZ 074. Îl subliniez. Acum ori niciodată; am ocazia să scriu niște pagini la înălțime. Fiecare din vecinii mei, dormitând sub pături, acaparând scaunul vecin – dacă are norocul să fie liber, citind sau urmărind filmul de pe monitoare, fiecare din ei merită o proză scurtă. Pentru vecina mea din dreapta ar fi nimerită o proză scurtă ceva mai lungă. Privindu-i picioarele, proiectanții de la Boeing s–ar ascunde rușinați. Nu e chip să-i încapă în intervalul de până la scaunul din față. Le orientează când spre mine, când spre arabul din dreapta ei. Arabul privește în gol prin hublou, eu continui să scriu.

„Suedeza, cu degete lungi, de pianistă, dădea atentă paginile unei reviste de fotbal. Fotografiile din revistă, genunchii ei și pagina bloc-notes-ului luceau în lumina plafonierei. Avionul tocmai virase deasupra coastei Labradorului spre Groenlanda. Obișnuitele zdruncinături de după masă se lăsau așteptate.”

- Ce scrii ? mă întrebă vecina, abandonând cu părere de rău revista. By the way, my name is Helga.
- Lawrence, dar nici din Arabia, nici Olivier. Când nu dorm programez calculatoare sau scriu. În Românește. Sau mă uit la fotbal. Ce șanse aveți la Europene ?
- Ieșim din grupă, se animă Helga. Mâine și poimâine sunt la Milano, la o paradă a modei. Prezint o colecție suedeză de costume de baie. Dar de duminică sunt în Portugalia, n-o să lipsesc de la nici-un meci. Îți spun ceva, dar promiți că nu râzi ? Joc și fotbal, în campionatul feminin.
- Păi nu-i păcat de ele ? îi arăt cu pixul spre genunchi.

Zâmbește. Își strânge genunchii unul în altul. Picioare nervoase. Să nu uit să dau citatul din Patul lui Procust. Și, de fapt, aici ar fi locul potrivit să introduc un tușeu. Ca să mai răsufle dialogul.

„O femeie frumoasă e ca un alcoolic. A primit mii de complimente, are toată lumea la picioare (chiar așa scriu, toată lumea la picioare), și leșină de plăcere dacă mai primește unul. Helga nu face excepție de la regulă. Se alintă, clipește din genele umbroase, scriu în continuare, și mă roagă (scriu, apoi barez, dulce):”

- Îmi citești și mie te rog ce scrii ?
- De la început sau de unde am ajuns ?
- De unde ai ajuns.

Încep să-i citesc în timp ce scriu.

„Revista zbură într-o parte. Mâinile lor se căutau în întuneric, părul ei lung îi curgea valuri pe umeri, simțea dogoarea obrazului ei lipit de obrazul lui...”

- Bine, dar eu n-am părul lung, protestă cam anemic Helga. Își lipi totuși genunchii de ai mei, așa, ca să facă povestea cât de cât veridică.

„Buzele lor se atinseră, mai întâi ca niște petale risipite și apoi adunate de vânt...”

- French kiss ? ceru lămuriri suplimentare Helga.
- Absolut. Nici-o scriere modernă, nici-un film nu mai rezistă fără sărutări senzuale. Și îți spun de acuma, va fi un sărut foarte lung. Dar n-o să te plictisești. Nici tu, nici cititorii. Uite ce scriu:

„Se strângeau în brațe de parcă ar fi rămas singuri pe lume. Unghiile ei i se înfigeau cu patimă în ceafă. Palmele lui îi explorau trupul ca pe un pământ necunoscut, cuprinzându-i sânii, făcându-i să freamăte; coapsele ei îl frigeau, era ca un vulcan gata să erupă...”

- Dacă-i așa, să-mi spui cum îți place să mișc limba. Părea din ce în ce mai interesată de poveste. Parcă și bănuții sânilor se conturau mai bine prin T-shirt-ul alb. Cât stai la Milano ?
- 6 ore, între zboruri. Apoi zbor la București.
- Înseamnă că trebuie să termini povestea până ajungem la Milano. După ce ne sărutăm facem și sex, nu ? Unde ?
- Stai ușor, mă iei prea repede. Nici n-am scris cum ți-ai aruncat în grabă T-shirtul și ce mai ai pe sub minijupă. Oricum, va trebui să mă gândesc serios la scena de dragoste. Nu mai poți scrie azi cum s-a scris înainte. Și s-a cam scris totul. Emanuelle, în drum spre Hong-Kong, face sex și sub pătură, și în toaletă. Cei scăpați din catastrofe aviatice, singuri pe o insulă pustie...
- Gândește-te la altceva – se băgă în vorbă arabul. Nu, avionul ăsta nu cade.
- De unde știi .... Abdullah, o ajută arabul. De unde știi Abdul că nu cade ?
- Am spus că nu cade avionul ăsta. Cel pe care-l iau eu de la Milano spre Larnaca va cădea. Vă spun asta ca să stați liniștiți, și să termine Lawrence povestea asta. Că eu n-o să apuc s-o citesc publicată.
- Chiar așa de hotărât ești, Abdul ? se înduioșă Helga. Pe brațele ei, puful galben făcuse pielea găinii, iar bănuții sânilor ajunseseră mari cât zmeura. Și doar lăsasem pixul jos, nu mai scrisesem nici-un rând.
- Abdul, mai bine lași planul acesta baltă și mergi cu mine în Milano – l-am ademenit eu. Te faci că pierzi avionul de Larnaca. În 6 ore cât am între zboruri vreau să fac Domul.
- Domul e și pe lista noastră, zise calm Abdul. Dar mai întâi e Vaticanul. Oricum, eu am numai o jumătate de oră între zboruri; sper să nu întârziem.
- Lasă-l, Lawrence, a zis că n-are treabă cu avionul nostru, dă-i pace. Abdul, ce vă așteaptă dincolo ?

Scriam de zor: „mașini luxoase, blonde cu părul și picioarele lungi, oaze cu havuzuri răcoritoare, eunuci mișcând necontenit evantaie uriașe. Toate acestea îl așteptau pe Abdul. Firește că nu putea să întârzie la avionul de Larnaca.”

Helga privi mirată cum, sub mâinile dibace ale lui Abdul, remote-control-ul televizorului prelungit cu un pix ceva mai mare, se transformă în ceva ce puteai să juri că e pistol dacă l-ai fi simțit în coastă sau lipit de ceafă. Suedeza îmi puse mâna pe braț și își lipi strâns picioarele de genunchii mei, speriată. Îi simțeam rotunjimea sânului pe brațul meu. Mă oprisem din nou din scris, Hega intrase în poveste, era cald și bine în avionul acesta. Ce bine că nu-l alesese Abdul ca să dea cu el de pământ.

Dar tocmai atunci avionul începu să se zguduie. Semnal sonor, ne legăm centurile de siguranță. Helga îmi strânse și mai tare brațul. Avionul își redusese viteza. Abdul se impacientă:
- Te pomenești că întârziem sosirea la Milano.
- Ajungem, n-avea grijă, îi zisei, gândindu-mă că o oră întârziere n-ar fi fost rea nici pentru el, nici pentru mine.
- Aș bea ceva rece, îmi șopti Helga. Dar n-am mai zarit de mult vreun steward.
- Poate găsesc ceva în spatele avionului. Sau poate dau de ei acolo, mă arătai galant.
- Să vii repede, se desprinse ea cu greu. Ia și caietul, mai scrii pe drum.
- Vin și eu, zise Abdul, și-și făcu loc sărind peste picioarele Helgăi.

Drept să spun, și eu m-am desprins greu din strânsoare. Mă gândeam la cititori, să nu-i dezamăgesc lăsându-i baltă în mijlocul unei scene fierbinți. Dar parcă mi se făcuse și mie sete.

În spatele avionului, și aici sar peste descrierea pe care oricum am detaliat-o în notes, personalul de bord, precaut, ca să nu fie deranjat de pasagerii însetați ca mine și ca Helga, și ca Abdul, că era să-l uit, lăsase câteva sticle cu suc pe un cărucior. În timp ce umpleam un pahar pentru Helga, mi-am dat seama că de după perdeaua dinspre coada avionului vin un fel de bubuituri, cam in ritmul zguduiturilor avionului. I-am făcut semn lui Abdul care tocmai ieșise de la toaletă. Am dat amândoi puțin perdeaua deoparte.

Stewarzii și cei doi piloți jonglau pe rând o mingiucă ceva mai mică decât o minge de tenis. De aceea se zguduia avionul. Ca în fața unui miraj, Abdul dădu de tot perdeaua la o parte. Eu scriam de zor, isteață fată, mie nu mi-ar fi venit ideea să iau cu mine bloc-notes-ul. Eram bucuros că am mai multă lumină, venind, ca să zic așa, de pe terenul de joc luminat ca-n palmă, și că mi se oferă în definitiv ocazia să scriu fără perdea. Conducea echipa celor trei stewarzi; cei doi piloți și singura stewardeză, pe nume Ramona, ca pe ecuson, formau cealaltă echipă.

„Comandantul jonglă mingiuca de 15 ori pe bombeu, pe genunchi, pe piept, apoi o preluă secundul. După un moment de ezitare, acesta își reveni, jucă de 5 ori mingea pe creștet, și o pasă Ramonei. O preluare perfectă pe piept, în stil curat italian, 10 jonglări experte pe genunchi, ritmul era bun, susținut, mișcările precise. Dar coada avionului intrase pesemne în rezonanță, zguduiturile se amplificaseră. Ramona se dezechilibră și căzu, scrântindu-și glezna. Meciul și relatarea mea se opriră în același moment.

- La naiba cu avioanele astea americane, zise copilotul. Airbus-urile nu intră în bâțâială așa ușor. Poți juca și la porți mici.

Comandantul îi masă îndelung glezna Ramonei, cu mișcări dibace, care arătau că mai făcuse treaba asta, și nu numai o dată. Copilotul ne băgă în sfârșit în seamă. Îl luă din scurt pe Abdul:

- Sper că n-ai vreun gând păgân cu avionul nostru.
- Nu – îi luai eu apărarea - a zis clar că nu cu avionul ăsta.
- Dar la jocul ăsta vă pricepeți ? se liniști copilotul.

Abdul se scuză că nu poate. Ar fi fost prea obosit pentru zborul spre Larnaca. Îmi veni o idee, o pusei pe hârtie și le-o și spusei:

- Vă aduc eu pe cineva cu joc bun de picioare. Dar aveți grijă să nu se accidenteze, că are mâine paradă la Milano.

Helga acceptă să intre în joc în locul Ramonei numai după ce i-am promis că voi relata totul, mișcare cu mișcare. Am scris astfel vreo 10 pagini bune. Poate cele mai bune pagini ale mele. Abdul ținea scorul și o pungă cu gheață pe glezna Ramonei. Helga bătuse recordul, mizasem bine pe picioarele ei. Jonglase mingiuca de 40 ori. Coordonare perfectă, pauze inspirate între lovituri, alternând stângul cu dreptul. Nu mai spun că reușise să reducă și bâțâielile avionului.

- Poate putem să-l punem la loc pe viteza normală de zbor – zise comandantul. Am pus pilotul automat pe viteză redusă tocmai pentru că acest shitty Boeing dă din coadă de parcă ne-ar aplauda. Tu trebuie să te pricepi, te duci în cabină ? îl delegă autoritar pe Abdul.
- Piece of cake, se împăună Abdul. Am condus eu 747 și să nu știu 727 ? Se vede că nu mă cunoașteți. O să mai auziți de mine. Și către mine: Hai și tu, Lawrence.

Abdul n-a lăsat manșa decât undeva deasupra Angliei. Și asta cu mare părere de rău, că ar fi vrut să arate tuturor ce înseamnă o aterizare lină. Dar piloții obosiseră, își traseră manșetele pantalonilor în jos și își reluară locurile. Apucasem să descriu cu amănunte, pe 3 pagini, cel mai lung răsărit de soare văzut vreodată. Îi arătai Helgăi, mândru de isprava mea, cele 50 de pagini scrise mărunt din bloc-notes. Notasem și faptul că pentru prima dată un zbor Alitalia ajungea la timp.

Pe aeroport m-am grăbit spre Biroul de Informații ca să aflu cum să ajung mai repede în oraș. Când să plec spre autobuz, îl văd trecând pe Abdul escortat de doi carabinieri.

- De ce, Abdul ? Au aflat ceva ?
- Dați naibii italienii ăștia. Mi-au găsit 3 cartușe de țigări și chipurile ai voie numai unul.
- Mai bine că n-a prins avionul de Larnaca, i-am strigat Helgăi care se urca într-un limo de 10 metri. N-aș fi putut să scriu finalul poveștii.
- Și cu scena de sex cum rămâne ? îmi strigă ea de la geam.

N-am apucat să-i mai răspund. Autobuzul meu demarase în direcția Milano.


20 iulie 2004