agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-01-26 | |
În general am despre actori aceeași părere ca aceea a naratorului lui Camil Petrescu din Patul lui Procust. Când vine vorba de regizori, lucrurile sunt ceva mai nuanțabile. Ei, regizorii, de cele mai multe ori adoră să fie mai deștepți decât creatorii înșiși. Ei reprezintă acea clasă a interpreților, după cum îi botează Régis Debray, adică cei care transmit și nu comunică. În plus, au devenit mai importanți decât creatorii înșiși.
Alta e situația cu Mircea Daneliuc. Ora lanti (Cartea românească, 2007) este un roman rapid, folosind tehnici narative de ultimă oră. Indiscutabil, scriitura aparține unui condei experimentat, care pune pe pagină ideile unui creier rafinat și atent la viață. Mai nasoale sunt ticurile regizorale și lungimea nejustificată a cărții. Primele zeci de pagini sunt delectabile datorită inteligenței construcției, aparent împrăștiate: „am spus, totul e deja trăit, consumat. Raccourci”. Exact perspectiva cronologică întoarsă din Cronica unei morți anunțate a lui Marquéz. Apoi instantaneele cu detalii, grăbite și edificatoare: „Un bec. Þuguindu-se ogival, regresiv, spre locul prin care intră curentul și se face lumină”. Ochiul unui maestru de lumini și al unui director de scenă. Și peste toate aceste calități, o invazie de neologisme și de prețiozități care pur și simplu scot din sărite: „Pupui din buze într-un teritoriu anaerob”, „Aud cum îmi plesnește ceva cervical” sau: „prostia proverbială a infrastructurii copulative” ori: „stimez persoana frigidă: e piroclastică” ș.a.m.d. Când vine vorba de conținut, e limpede că Ora lanti e rezultatul unei elaborări atente, chiar migăloase. Și aici e de găsit diferența față de romanele experimentaliste ale tinerilor care, de fapt, sunt bântuite de un fragmentarism confortabil. Mircea Daneliuc își filmează cu grijă personajele: gesturi, haine, vorbe, poziție socială – totul. După care intervine vocea naratorului aproape omniscient, împărțind judecăți, ironii și desființări. Centrul de greutate este plasat în câteva femei și în nebunie. Ar fi ușor să-l catalogăm ca pe un roman misogin, dacă ne-am limita la unele exprimări răbufnite: „Gilda asta când face amor vorbește-ntr-un hal!”, „Sunt captiv în căsnicie și în prezumtivul ei echilibru”, „Atât de distinsă și de Gucci, n-ar fi o încântare s-o deposedezi de exoschelet?”. Noroc că nu-i așa simplu... Un cuplu obosit, „doi depresivi cu vedere la lac”, cantonați pe malul lacului Snagov. Trei femei diferite și totuși asemănătoare în malformarea bărbatului martir. Aurora, nevasta trecută, „pricinoasă” și internabilă la ospiciu, Gilda, psihiatra în care e necesară o inițiere, și voluptuoasa Violeta, ajunsă parlamentar, cu acces la butonul pentru fondurile destinate culturii și cu dessous-uri înnebunitoare. „Mă înnebunește viețuirea au ralenti”, se văicărește inginerul de sunet care se îndoapă cu Zoloft și e în continuu vertij – un fel de post-bărbat de-al Ruxandrei Cesereanu. „Brusc, am realizat că dormeam. Eram în alt vis...” – semn al unei veghi intermitente, al unei lucidități demențiale. „Din virginitate, am din când în când amețeli”, spune Stratulat, omul cu nevastă și două amante. Paradoxul ăsta nu e praf în ochi. Femeile, posedându-te, mai mult te castrează decât să te elibereze. Iar castrarea aceasta excitantă încurajează mania meditației asupra timpului: „Timpu-i o iluzie mai groasă ca lumea”. Carevasăzică totul stă pe loc, și omul eleat trăiește în lume ca într-un soi de studio în care efectele sunt dozate artificial. Așa se explică și virginitatea activă sexual: „Gilda e și ea o ficțiune. Una în care pătrund cu jovialitate, cântând”. Când ficțiunea atinge cote alarmante pentru trioul feminin, virginul adulter e aruncat în ospiciu. Suntem în plin Ken Kesey, dacă zborul deasupra cuibului de cuci românesc e alimentat cu sex și cinism. În sfârșit, avem și noi un cinism de bună calitate! Unele panseuri în această linie sunt fericite, altele nu. Cred că aprecierea trebuie lăsată la latitudinea cititorului. „Ãsta e omul? Spre ce tinde el, dacă nu spre însingurare și egoism, spre cățăratul pragmatic la loc în copacul social?” Și nu e vorba de mizantropie, cât de un scepticism funciar, tras direct de la izvoare. Dacă simțurile nu fac decât să ne păcălească, înseamnă că „suntem ficțiuni într-o nesfârșită Ficțiune”. Deci o iluzie cu apetit sexual și, mai ales, dominator. Dincolo de filosofisme, un roman mișto despre intelectuali la andro și menopauză, depresivi, maniaci și narcisiști. Gilda face chiar un doctorat în boala amantului ei, naratorul. Poate așa se explică puseurile de virginitate pe care i le provoacă iubitele, mai puțin soția. La toate problemele astea se adaugă și cea a vilei, imposibil de vândut. Stabilitatea și reușita socială nu sunt decât niște ghiulele. Nu e o dramă a lucidității sau inadaptării, ci una a impotențelor afective și, implicit, sexuale. Nimeni nu mai știe să trăiască, esențele s-au rătăcit, a fi sănătos e ceva de prost gust. La sfârșit, rămâi cu un gust amar, deși până atunci ai mestecat delicatese. Poate din cauză că delicatesele nu trebuie servite la ceaun. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate