Neruda spunea că „a iubi ține puțin, a uita ține mult.” Ce mi se pare grandilocvent este că de fiecare dată când dai semne că s-ar putea ridica vălul de pe uitare începi prin a spune: „a, era să uit!” Și te întorci în puțul tău de sub pământ unde iubirea nu este mai mult decât un biet roadkill. La cealaltă margine a lumii.

Dar iată mai multe despre „uitare”. Ieri, de ziua Culturii Naționale, au fost inaugurate la Palatul Cesianu-Racoviță, „Camerele Eminescu”, amenajate cu sprijinul Muzeului Naţional al Literaturii Române şi al Bibliotecii Academiei Române. Expusă foarte rar integral, această serie a caietelor facsimilate ale lui Mihai Eminescu, realizată de Academia Română la împlinirea a 155 de ani de la naşterea acestuia, numită „cel mai important proiect al culturii române”, a oferit „o imagine completă a interiorului pe care poetul nu îl dezvăluia tuturor”, a adăugat președintele Artmark, domnul Horia-Roman Patapievici.

Numai că nu ar fi fost destul fără implicarea Federației Române de Fotbal, pe val de pe la finele anului trecut, grație calificării naționalei noastre la EURO24. Care a venit cu o idee unică, cam ca geniul lui Mihai Eminescu: „pentru publicul iubitor de performanţă, Federaţia Română de Fotbal a organizat „Naţionala Culturală”, o serie completă de tricouri din colecţia „Euro 2024”, cu numele unor însemnaţi oameni de cultură.” Cauza e lăudabilă. Însă știți cum e: iadul e pavat cu bune intenții. Mai întâi ne dăm culți și manipulăm puțin folclorul românesc, cam cât ne-ar fi nouă de folos:

„În folclorul românesc, puterea voinicilor luptători stătea în brâu şi ne dorim ca acesta să ne inspire în continuare. Aşadar, intrăm în luptă cu un tricou puternic pentru suporteri puternici. Brâul conţine elemente emblematice pentru regiunile istorice ale României, o trimitere la trecutul nostru comun, cel care ne aduce împreună şi ne motivează să credem şi să continuăm. Pe teren sau în tribune, avem acelaşi ţel: să clădim succesul echipei naţionale! Şi acum şi al Naţionalei Culturii”, transmit reprezentanţii Federaţiei Române de Fotbal.” Cu subiect și predicat, cum îi stă bine orișicărei anonime. Puterea voinicilor stătea poate „și” în brâu, că doar Harap-Alb numai puternic nu e, însă nu numai în brâu. Brâu-i frate cu românu. Poate nu ar fi rău să scoată FRF-ul iute și o serie de „marsupii masculine” cu fel de fel de însemne, să le readucă adică la modă pe cele de altădată. Iată mai jos tricourile și personalitățile culturale desemnate să le poarte:

1. Mihai Eminescu (15),

2. Constantin Brâncuşi (19),

3. George Enescu (81),

4. Nicolae Grigorescu (38),

5. Nicolae Tonitza (86),

6. Ştefan Luchian (1),

7. Dimitrie Cantemir (26),

8. Lucian Blaga (9),

9. Mircea Eliade (13),

10. Ion Luca Caragiale (30)

11. Emil Cioran (8).

După o clipă de buimăceală înțelegem că unii români de cultură și-au împrumutat anul nașterii, alții ziua, numerelor de pe tricou. Încep neajunsurile. Ștefan Luchian numărul 1, număr de portar, când știm cu toții că el și cu mânuța sa... Mă rog, dacă o corelăm și cu faptul că tot 1 purta și Prunea, care iarăși știm cu toții cam ce ne-a făcut în meciul cu Suedia aș putea opina că oamenii ăștia chiar au dat dovadă de umor. Iar faptul că 15-le de pe tricoul lui Eminescu nu ne ridică semne de întrebare (să fie anul nașterii sau ziua de naștere?) e semn că pe Eminescu nu avem șanse să îl uităm prea curând. Ce ne facem însă cu marii absenți? Mă voi opri la 2 dintre ei, din pur subiectivism: Creangă și Nichita. Nu intra în viziunea selecționerului Iedi, ar zice, reprezentanții Federației Române de Fotbal. Probabil că au jucat insuficient la echipele de club, spre deloc, sau să fie de vină faptul că... înțelegeți ce vreau să zic? Și nu râdeți. Nu e de râs. Anul trecut, spre sfârșit fiu-meu a venit acasă spunându-mi că a aflat de la profa de română că, citez: „Creangă era bețiv”. Evident că m-am revoltat. Cel puțin pentru că am absolvit și eu modulele pedagogice și că niciodată nu mi-ar trece prin cap să pun egal, de la catedră, între om și artist. În urma unei discuții deschise cu doamna în cauză, la care au asistat și alți părinți care nu aveau nimic de obiectat, domnia sa mi-a spus următoarele: „a, mi-am amintit. Da, le-am spus așa pentru că voiam să rețină o pildă. Și anume că dacă Eminescu nu ar fi fost prieten cu Creangă, cu care bea în cârciumă de seara până la 4 dimineața, poate că Eminescu ar fi trăit mai mult. Așa și ei, copiii, e bine să fie atenți cu cine se înhaită.” Măi să fie! Poate că Eminescu ar mai fi trăit și azi, aș adăuga eu... Așadar, direct responsabil de moartea lui Eminescu nu putea fi decât Creangă, un bețiv. Nu mai am nimic de adăugat. La fel stă treaba și cu Nichita, evident.

Așadar, pentru că, așa cum spunea și doamna profesoară de română, totul ar trebui să urmărească o pildă, aș spune doar atât: din fericire nimeni nu îl uită pe Eminescu și nu îl va uita prea curând, cel puțin de ieri încoace și datorită Federației Române de Fotbal. Sunt curios cine va fi Eminescu în naționala noastră de lovit mingea cu bocancul, sau altfel spus, cine își va asuma de acum încolo această presiune în plus de a purta 15 pe tricou. În altă ordine de idei îmi mai amintesc, de această dată cu zâmbetul pe buze că, la facultate, la un moment dat, când veni vorba despre prietenia Eminescu-Creangă, un coleg mucalit și mare fan AC Milan atunci, dar și acum s-a trezit întrebând-o pe profesoară (o instituție în sine) dacă asta nu era cam cum a fost relația dintre Hagi și Gică Popescu...

E bine însă că ne folosim de toate aceste prilejuri, chiar dacă uneori analogiile par mai mult decât forțate sau vulgare. Și tare bine ar fi dacă nu ne-am opri aici. Dacă am face la tot pasul borne în calea uitării, atât inspirate din viața și creația lui Eminescu, cât și a celorlalți români de ispravă cu care ne mândrim și pe care nu avem voie să îi uităm.