“trăim prin procură ceea ce n-avem energia să trăim noi înșine” (Georges Bataille)

Nu poți vorbi despre odihnă dacă n-ai cunoscut neastâmpărul. Nu poți cunoaște prețul păcii dacă n-ai trecut prin focurile războiului. Lăsând la o parte oamenii - de altfel atât de puțini încât pot fi incluși în categoria excepției - cuminți prin însăși natura lor, putem aduce în discuție două stadii ale stării de cumințenie: unul bazat pe interdict și amenințat în permanență cu dezechilibrul, ce poate fi asociat, plasându-ne într-un limbaj al limitelor, etapei vegetale; și un altul, bazat pe cunoașterea efectelor necumințeniei în urma unor experiențe proprii, de regulă de nezdruncinat, capabil a se înscrie pe o treaptă avansată a vieții spirituale. E greu a viza o oarecare stare de sfințenie, fără a fi trecut în prealabil prin gheena păcatului.

Dificilă operațiune aceea de a extrage esențialul din Erotismul lui Georges Bataille! Tot ce-mi stă în putere e să spicuiesc câte ceva după o secerare cu unealta-mi prea puțin ascuțită. Ceea ce frapează în primul rând la acest scriitor este concentrarea operelor sale în semnificații și argumente. Mereu dai peste formulări, nu cu valoare de axiomă deși ar suna mai elegant, ci cu valoare de teoremă. Abil în schimbarea planurilor în care își plasează enunțurile, susceptibile de a fi clasificate drept subterfugii - manevrele folosite în demonstrarea lor au la bază o inteligență ieșită din comun și o bogată experiență interioară, calități cărora li se alătură o permanentă raportare la timpuri străvechi și obiceiuri arhaice. De asemenea, Bataille face adesea referire la diverse studii pe teme similare. Cu alte cuvinte, tot ce afirmă el se întemeiază pe demonstrație.

Chiar dacă ceea ce-i urmează este, cam în egală măsură, clarificare și cursă, înainte de a ne da drumul în împletitura cărții, conformă unui păienjeniș, autorul ne oferă o prețioasă și meticuloasă introducere, în care face apel la nostalgia continuității ființei. “Între o ființă și alta există un abis, există o discontinuitate”, vine el în confirmarea a ceea ce noi am simțit deja. Nostalgia continuității pierdute determină existența, la toți oamenii, a trei forme de erotism: al trupurilor, al sufletelor și erotismul sacru. Continuitatea ființei e incognoscibilă, însă în forme “aleatorii și contestabile”, fiecare are o experiență a ei. Puterea de a vedea în moarte o deschidere către continuitate este un secret ce aparține în exclusivitate erotismului și care se exercită dincolo de tulburarea erotică imediată.

“Trupurile se deschid continuității prin acele canale tainice care ne dau sentimentul obscenității. Obscenitatea înseamnă tulburarea care strică o stare a trupurilor conformă cu posesia de sine, cu posesia individualității durabile și garantate”. Punerea în aplicare a erotismului are ca scop atingerea ființei în ce are ea mai intim, până la tăierea răsuflării. Dezgolirea trupurilor reprezintă un echivalent, chiar dacă mai puțin grav, al uciderii. Dacă erotismul trupurilor, pe cât de greoi pe atât de sinistru, este o violare “vecină cu moartea” a ființei celuilalt, erotismul sufletelor este oarecum mai liber. El purcede din cel al trupurilor, însă permite conturarea fuziunii mult dorite dintre ființe. Erotismul sufletelor violează aproape în întregime izolarea individuală, fiindcă pentru cel ce iubește, ființa iubită prețuiește cât tot ceea ce există, este însăși transparența lumii. Dispărând astfel complexitatea lumii, cel care iubește trăiește revelația temeiului ființei, care e simplitatea ei. Erotismul al cărui obiect se situează dincolo de realul imediat, departe de a fi reductibil doar la dragostea pentru Dumnezeu, este erotismul sacru, iar prin sacru se înțelege tocmai continuitatea ființei. Sfidarea morții, prin indiferență, apare în toate tipurile de erotism, ca o aprobare a vieții dincolo de viață.

Inteligența omenească fiind tentată să ia în seamă ceea este simplu și definibil, Bataille încearcă să formuleze și să lămurească ceea ce este vag și variabil, încearcă să pună accent tocmai pe mișcările interioare, greu sesizabile și mai ales greu conștientizabile, ale ființei umane. Fiindcă erotismul este un aspect al vieții interioare, chiar dacă omul își caută necontenit în afară un obiect al dorinței. Iar acest obiect trebuie neapărat să vină în atingere cu ființa-i interioară, să facă apel “la acea mobilitate interioară, infinit complexă, ce-i este specifică omului”. Activitatea sexuală este erotică oricând nu e rudimentară, animalică.

Aducând în miezul discuției interdictul, în toate formele și gradele lui, Bataille încearcă o lămurire în ceea ce privește necesitatea transgresării acestuia. Chiar dacă îl caracterizează un oarecare libertinism spiritual, autorul evocă totuși limite ale transgresiunii.

Comunicarea experienței interioare este cu atât mai dificilă cu cât ea conciliază ceva ce în principiu e de neconciliat, adică interdictul cu transgresarea acestuia. Spre deosebire de animal, în care nu “mijește” nici o interogație chiar dacă sexualitatea îi provoacă un dezechilibru, în cazul omului sexualitatea, și mai ales erotismul, este ceea ce îi pune în cumpănă ființa. Interminabile milenii “corespund năpârlirii prin care omul s-a desprins de animalitatea dintâi”. L-a desprins de ea munca, întrebările legate de moarte și alunecarea de la sexualitatea lipsită de rușine la sexualitatea rușinoasă, din care s-a tras erotismul. Acesta din urmă este o experiență a vieții interioare. În erotism, ființa se pierde. Destrămarea voluntară implicată aici e una “flagrantă”. Pentru a pătrunde sensul erotismului, este necesară o experiență personală, egală și contradictorie, a interdictului și transgresiunii. Transgresiunea este un soi de “reîntoarcere la natură”, ce are loc fără a suprima interdictul ci doar prin a-l ridica. Există o complicitate între interdict și transgresiune, la fel ca între lege și violarea ei. Experiența păcatului este angoasa fără de care interdictul nu ar mai exista. În toiul angoasei se transgresează interdictul, prin “clipa suspendată în care el mai ține și în care noi cedăm totuși impulsului căruia el i se opunea”. Experiența interioară a erotismului cere o sensibilitate religioasă, care “leagă întotdeauna strâns dorința și spaima, plăcerea intensă și angoasa”, care se petrece însă în afara religiilor definite.

Între interdict și transgresiune viața omului este sfâșiată. Există în natură și subzistă în om niște mișcări ce depășesc mereu anumite limite și care nu pot fi reduse decât parțial. Este în ele ceva de care nu ne putem da seama. Unele dintre aceste mișcări descriu abandonul în voia excesului contagios. Omul s-a răzvrătit, s-a străduit să nu le mai urmeze, dar n-a izbutit decât să le grăbească. Transgresiunea nu e negarea interdictului, ci depășirea și completarea lui. Ceea ce extrem ne stânjenește în cazul interdictului, este caracterul ilogic al acestuia. Afirmația: “interdictul există pentru a fi violat” este un enunț care descrie raportul inevitabil între emoții de sens contrar.

“Refuzăm să vedem că viața este cursa întinsă echilibrului, că ea este în întregime instabilitatea, dezechilibrul la care împinge. E o mișcare tumultuoasă ce cheamă necontenit explozia. Însă explozia necurmată nepregetând să o epuizeze, ea nu continuă decât cu o condiție: ca dintre ființele pe care le-a zămislit, cele a căror forță de explozie este epuizată să cedeze locul unor noi ființe, gata să intre în horă cu o forță proaspătă”. Viața omenească aspiră la irosire până la angoasă, restul e vorbărie de moralist, pretinde Bataille. Lumea profană e lumea interdictelor. Lumea sacră se deschide transgresiunilor limitate. “E lumea sărbătorii, a suveranilor și a zeilor”. Exuberanța e transgresiune. Însă forța ce aruncă în exuberanță e sentimentul neantului.

Jocul alternativ al interdictului și transgresiunii e cel mai evident în erotism. E imposibil să avem o vedere coerentă asupra erotismului fără să pornim de la acest joc alternativ, chiar dacă în ansamblu el este caracteristic domeniului religios. Obiectele sexuale sunt prilej al alternanței neîntrerupte între stări de atracție și repulsie. Autorul ne face cunoscută opinia lui Freud, aceea că interdictul e o necesitate primitivă de a pune bariere excesului de dorințe care se poartă asupra obiectelor a căror lipsă de rezistență e evidentă.

Legat de interdictul de a ucide, Bataille face referire la duel, vendetă și război, ca fiind acte violându-l, dar în conformitate cu o regulă. Așadar, interdictul nu presupune neapărat abținere, ci practicare ca transgresiune. Omul angoasat este acela care refuză viața și totuși o împlinește în depășirea miraculoasă a refuzului său. “Amantul nu-și dezagregă mai puțin femeia iubită decât sacrificatorul sângeros omul sau animalul ucis. În mâinile celui care o asaltează, femeia e deposedată de ființa ei. O dată cu pudoarea, ea își pierde acea barieră fermă care, separând-o de ceilalți, o făcea impenetrabilă: brusc, ea se deschide către violența jocului sexual dezlănțuit în organele de reproducere, se deschide către violența impersonală ce o năpădește din afară”.

Viața este un produs al descompunerii vieții. Este în primul rând tributară morții, care îi face loc. “Dacă vedem în interdictele esențiale refuzul opus de ființă naturii considerate ca un dezmăț de energie vie și ca o orgie a nimicirii, nu mai putem face diferența între moarte și sexualitate". Între sacrificiu și actul de iubire există o similitudine. Menirea sacrificiului este de a pune în acord viața și moartea: “de a da morții țâșnirea vieții, iar vieții greutatea, vertijul și deschiderea morții”. Carnea dezvăluie atât sacrificiul cât și actul de iubire, mișcarea cărnii excede o limită, este excesul ce se opune legii decenței. Ea este supusă mișcărilor animale în convulsia erotică. Și ce e convulsia erotică dacă nu acea violență ce scapă controlului rațiunii, care tensionează către explozie atât organele umflate de sânge cât și bucuria de suflet.

Erotismul este o infracțiune la regula interdictelor, afirmă Bataille. Activitatea sexuală este un moment de criză a izolării, în care slăbește sentimentul de sine. Este o criză în care ambii părtași își ies din fire. Unitatea ființei se rupe din primul moment al crizei sexuale: “viața pletorică a cărnii se lovește de rezistența spiritului”, astfel încât nici măcar un acord aparent între acestea nu e de ajuns. O turbare ia în stăpânire ființa, răzvrătirea sângelui răstoarnă echilibrul pe care se întemeia viața. Adevărul erotismului este trădarea. El presupune irosirea fără de măsură a forțelor, iar noi, cuprinși de violența pasiunii, delapidăm fără profit resurse considerabile: “Voluptatea e atât de apropiată de delapidarea ruinatoare, încât numim momentul paroxismului ei o “mică moarte”.” Nu suntem cu adevărat fericiți decât cheltuind în zadar, “ca și cum o rană s-ar deschide în noi: vrem să fim siguri de inutilitatea, câteodată de caracterul ruinator al cheltuielilor noastre. [...] Vrem o lume răsturnată, vrem o lume pe dos”. Bataille evocă, printre multe altele, opinia lui Sade, anume că viața e o permanentă căutare a plăcerii, iar plăcerea e proporțională cu distrugerea vieții. În concepția autorului, moartea și depășirea limitelor reprezintă unul și același lucru. Însă mereu căutăm să ne înșelăm, susține Bataille: “ne sforțăm să accedem la perspectiva continuității, care presupune limita depășită, fără să ieșim din limitele acestei vieți discontinue. Vrem să accedem dincolo fără să trecem pragul, menținându-ne cuminți dincoace de el.”

“Erotismul e cel puțin ceva despre care e dificil de vorbit”, așadar, el mână la singurătate. Este “problema problemelor”, este “deschiderea spre tot ce-i posibil”, o așteptare pe care satisfacția materială n-o poate potoli, iar jocul limbajului n-o poate înșela. Experiența erotică îndeamnă la tăcere, ea reprezintă ceva vecin cu sfințenia. Asta nu înseamnă deloc că ar avea aceeași natură, doar că ambele aceste experiențe pot atinge intensitatea extremă, având la bază principiul “scoaterii din fire”. Trecerea de la erotism la sfințenie are un înțeles adânc. Este trecerea de la “blestemat și lepădat” la “fast și binecuvântat”. Consider de o importanță majoră citatul care urmează:

“Pe de o parte, erotismul e greșeala solitară, ceea ce nu ne mântuiește decât opunându-ne tuturor celorlalți, ceea ce nu ne mântuiește decât în euforia unei iluzii, de vreme ce, în definitiv, ceea ce, în erotism, ne-a dus la gradul extrem al intensității, ne lovește în același timp cu blestemul singurătății. Pe de altă parte, sfințenia ne scoate din singurătate, cu condiția însă de a accepta acest paradox – Felix culpa! – fericita greșeală! – al cărui exces însuși ne răscumpără.”

Pentru omul modern, lumea sacră este o realitate ambiguă. Faptele de ordin religios frământă doar într-un chip cu totul exterior conștiința omului rațional. Și totuși, viața omului are un caracter sacru. Oricât de decăzut ar fi, în om rămâne o demnitate și o noblețe fundamentală care-l afirmă ca ireductibil noțiunii de mijloc. Rămâne în el ceva inalienabil, ceva ce păstrează importanța suverană a unui scop, și anume acela de “contemplare a ființei aflate pe culmea ființei”.

*

Consider o sărbătoare nelipsită de importanță, aceea a împlinirii a 50 de ani de la prima ediție în limba franceză a cărții (L’Érotisme, Les Éditions de Minuit) și a 10 ani de la prima ediție în limba română (Erotismul, Editura Nemira & Co, în traducerea lui Dan Petrescu).