Niadi-Corina Cernica: Reprezentativitate și circulație

Niadi – Corina Cernica, doctor în filosofie și cadru didactic la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, este o tânără autoare ce reușește să îmbine vocația critică, speculativă, cu pasiunea pentru literatură (a publicat până acum „Indiile greșite”, ‚În timpul fratelui”, „Cartea sorților”, „Amore, more, ore, re”, „Imaginarul. Presupoziții ontologice”, aproape toate aceste volume la editura Arania din Brașov și aproape toate distinse cu premii ale Uniunii Scriitorilor). Volumul „Eseuri de istoria filosofiei și filosofia culturii” reprezintă o colecție de lecturi constructive cu aducerea în actualitate, într-un discurs limpede și logic, străbătut de note de umor, a unor probleme specifice privind destinul filosofiei în strânsă legătură cu noțiunea de progres pe care autoarea n-o respinge, chiar și situându-se empatic pe poziția postmoderniștilor care-i refuză acestei științe nu numai statutul de știință, ci și justificarea cognitivă: „Însă dacă filosofia nu se justifică în sensul unei cunoașteri, atunci cum mai poate să se justifice ea? La scară majoră, în nici un fel. Neaderând la umanul generic, ea poate, în schimb, adera la omul individual, ca modalitate de sistematizare a Weltanschauung-ului său. Pulverizarea drumurilor filosofiei actuale, atomizarea preocupărilor, incapacitatea filosofilor de a se mai organiza în curente sau școli, interesul arătat (și particularizant) pentru bazele conceptuale ale științelor mature indică o criză fără precedent, din care filosofia va ieși sub forma <>”. Această înțelegere a crizei contemporane a filosofiei n-o determină pe Niadi – Corina Cernica la căderi în nihilism, ci o face să întrevadă trecerea de la tentativele explicative la reorganizarea pe criterii noi, formative, capabile să asigure o altă funcționare, mai potrivită noului mileniu: „Filosofia nu mai seamănă cu ceea ce a fost în trecut. Ea dispare, probabil, ca tentativă de explicație, totală sau regională, pentru a se reorganiza, pentru a-și păstra vitalitatea cu adevărat specifică, în instrument de formare a Weltanschauung-ului unei epoci, unei culturi sau a unui individ. Această funcțiune va întoarce spre ea, îmbogățitor, toate științele care au părăsit-o” (p.136).
Alături de eseuri despre filosofie (urmărită pe tot traseul, ei de la contribuțiile lui Platon, Plotin și Aristotel, până la Nietzsche și la abia-descoperiții - de către Occident – filosofi orientali), volumul cuprinde „eboșe” care au ca punct de pornire tendințele actuale din cultură și artă. Unul din termenii foarte vehiculați – interculturalitatea – este analizat cu forță și luciditate, fără împotmoliri speculative care să dilueze sensul discursului. Ca instrument de lucru intelectual, termenul pare atractiv, în ciuda impreciziei lui, a „fluidității semantice”, numai că este folosit mai mult sub aspectul sincronic, de circulație intensă a valorilor și a informațiilor de ordin cultural. Niadi – Corina Cernica face o netă disociere între această ‚interculturalitate sincronică”, a cărei existență nu poate fi negată, și pericolul substituirii ei cu un alt fenomen, cel de omogenizare culturală. „Satul global” pare a fi locul ideal al producerii acestui fenomen de omogenizare, care implică, de fapt, pierderea identității culturale și căderea, prin distrugerea valorilor naționale, în aculturație și haos: „Granița între interculturalitatea sincronică și omogenizarea culturală – omogenizare în care cultura dominantă își pierde nuanțele caracteristice, iar cultura dominată se pierde cu totul – este destul de nesigură, conviețuirea sincronică a culturilor ducând la inevitabile, și, sperăm, limitate, aculturații” (p. 131). Pentru adepții „formelor fără fond” din cultura dominată, ceea ce se ascunde sub interculturalitatea sincronică (adică omogenizarea și aculturația) pare a nu reprezenta un risc real, ci o simplă speculație, întrucât „nevoia de integrare”, de „aliniere” la valorile culturale occidentale, de „ridicare a standardului” cultural și alte asemenea idei par mai seducătoare (prin conținutul lor de deschidere cosmopolită), decât pericolul – suficient de confuz circulat – al renunțării la specificul cultural propriu și al autenticității naționale.
Autoarea face o distincție clară și exprimată cu eleganță între „interculturalitatea sincronică” și cea „diacronică”, precizând valoarea termenilor și alegând exemple din istoria milenară a culturii: „Interculturalitatea diacronică, sintagmă probabil nouă, este unul dintre puținele exemple de interculturalitate pe deplin reușită, o interculturalitate care de-a lungul secolelor nu a eșuat niciodată în omogenizare valorică sau în aculturație” (p. 132). În interculturalitatea diacronică nu mai există raportul inegal cultură dominantă – cultură dominată, ci un cu totul altul – cultură receptor – cea mai recentă - și cultură receptată – mai îndepărtată în timp. Transformarea raportului ierarhic în situație de comunicare (chiar cu riscul timpului ca factor perturbator) presupune selecție, spirit critic, reevaluare și o situare pe poziții apropiate valoric: „Este de la sine înțeles că între culturile diacronice nu există raportul dominant - dominat, iar o cultură veche, databilă istoric, nu poate invada prin aculturație o cultură nouă, cultura receptor” (p. 132)
Exemplele alese de Niadi – Corina Cernica pentru a convinge de existența în timp a unor astfel de fericite situații culturale se sprijină pe „fluxul și refluxul” curentelor din artele plastice: „Renașterea este produsul unei interculturalități diacronice a Evului Mediu cu arta greco-romană. Renașterea nu este propriu-zis un produs final al unei situații de interculturalitate diacronică, ci o interculturalitate diacronică în act, în plină tensiune, cu balansuri semnificative între medieval și clasic. De la Boticelli și până la Michelangelo, viziunea artistică păstrează o evidentă indecizie între valorile creștin-medievale și valorile clasicismului” (p. 132) Aceeași idee a interculturalității diacronice în act, cu tensiunile inerente, mai este ilustrată și de alte curente: „O situație analoagă întâlnim în ceea ce privește neoclasicismul, romantismul (care recuperează valorile medievale, într-un stil dezordonat, gigantesc, pasional) sau cubismul (cu jocul de perspective fragmentate prezent în arta primitivă, dar și în cea egipteană sau în unele combinări de perspectivă ale pictorilor Renașterii).
Spre deosebire de interculturalitatea sincronică, cea diacronică „nu se rezolvă prin aculturație și nici măcar nu acceptă aculturații limitate” și, ceea ce este mai important, are o altfel de viziune asupra raportului de forțe: „Acest raport de forțe nu se finalizează, ci se epuizează, sau, mai exact, intercuturalitatea diacronică este o situație culturală semnificativă și creatoare atâta timp cât tensiunea dintre cele două culturi nu se transformă într-un cuminte sau obosit armistițiu” (p. 1330
Cât privește interculturalitatea sincronică, ea nu numai că presupune raportul cultură dominantă – cultură dominată, ci și o supunere umilă și necreativă a culturilor „mici” sub lozinca fără acoperire în adevăr a formei culturale unice și armonioase. De fapt, soarta culturilor „mici” este prezentată cu pertinență, într-un discurs care pleacă de la două întrebări: „Oare operele reprezentative ale unei culturi sunt și acelea care circulă în alte culturi și le fecundează? Suntem îndreptățiți să ne căutăm valorile în dicționare străine?”. Se ia ca exemplu cultura Orientului care „nu s-a citit în cărțile savanților occidentali (și dacă s-ar fi citit, nu s-ar fi recunoscut)” (p. 55) și care nu consideră ca reprezentanți ai săi autentici pe Avicenna și pe Averroes, impuși de lecturile occidentale, ci pe Sohravardi („pe care dicționarul de filosofie Oxford nici nu-l menționează”) și pe misticul Hallâj, de asemenea neconsemnat. Demonstrația Corinei Cernica este impecabilă: „Puțin înrâuriți de o ierarhie occidentală în care nu se regăsesc, islamicii caută mai degrabă învățătura lui Sohravardi și a lui Hallâj. Ei sunt cei reprezentativi (alături de alții, necunoscuți europenilor) pentru stilul și liniile profunde ale filosofiei orientale”. Aceeași distincție între ceea ce este reprezentativ și ceea ce este pus în circulație ar trebui făcută și în cultura română, chiar dacă „ [...] ni se va replica însă că, în fond, suntem europeni și că nu-și pot permite o autarhie calmă decât marile culturi (cum ar fi cea a Orientului islamic, cea chineză sau cea indiană), care au așteptat să fie cunoscute, care nu și-au impus ele marile nume, ci acestea au ajuns să se impună de la sine”. Fără a nega necesitatea zbaterii pentru ca valorile noastre să fie cunoscute și prețuite, Niadi – Corina Cernica punctează greșeala pe care o facem, orbiți de dorința de a ne integra și de a fi recunoscuți ca valoare cât mai curând: lipsa interesului cognitiv pentru noi înșine și pentru culturile mici din preajmă. Nu poți să intri într-un spațiu la care aspiri neglijând ceea ce este în jurul tău și sub pretextul că nu ai nici o datorie să cunoști culturile mici din Europa, cu o soartă asemănătoare: „Câte știm, în general, despre cultura Albaniei? Ce eforturi se fac pentru cunoașterea lumii bulgare? Poate enumera cineva, în afară de specialiști, două-trei nume dintre cele ale poeților lor? Nici mai norocoasa în integrare europeană, Ungaria, nu e mai favorizată pe acest plan”. Concluzia e simplă: „Avem de învățat două lecții: că valorile care circulă nu sunt întotdeauna reprezentative pentru culturile de origine și că insistând până la paroxism asupra culturilor consacrate ca mari, știm prea puține despre cele mici, în măsura în care considerăm ca <> propria noastră cultură. Dacă noi nu facem efortul de a-i cunoaște pe alții, cu ce drept să le cerem celorlalți să ne cunoască și să ne recunoască? Dacă vom înțelege acestea, drumul nostru către <> va fi mai ușor sau, oricum, mai meritat”(p. 57).
Elaborate cu inteligență și cu finețe, bazându-se pe o cultură vastă și bine asimilată, cărțile tinerei doctor în filosofie o vor scoate curând pe autoarea lor dintre scriitorii cu „vizibilitate redusă”, pentru că așa ar fi firesc să se întâmple.