Nostalgia

Gânduri simple


E un sentiment? O boală ? O nebunie ? O neputință ? O componentă a “naturii umane”?
La toate întrebările de mai sus răspunsul pare să fie “da”.
Nostalgia este toate astea la un loc. Și încă altele.
E o boală de care nu scapă nimeni. Diferența e doar de intensitate.
A rosti propoziția „mi-e dor“ este deja mărturisirea unei crize de nostalgie. Obiectul nostalgiei este de nenumărate feluri: ți-e dor de ființe, persoane, locuri, situații, clipe, lucruri, chipuri. Þi-e dor să revezi, să reauzi, să pipăi din nou, ceva drag, să retrăiești ceva, să te întorci la ceva, la cineva. Nostalgia este boala întoarcerii. O spune chiar etimologia cuvântului. „Nostos“ în greacă inseamnă „întoarcere“ (acasă), iar „algia“ e durere, tristețe.
Prototipul nostalgiei este dorul de casă, de ai tăi. Dorul de cineva dus, cu sau fără întoarcere. Dorul de locurile și timpurile copilăriei.
Boala/durerea/ tristețea pe care le numim nostalgie se declanșează prin plecare, rupere, dezrădăcinare, exil, cădere, terminare, închidere a porților, înnoptare. Și multe altele.
Nostalgia este însă, în primul și în primul rînd, jocul dureros, nebunesc, deznădăjduit, de simulare a întoarcerii în timp. Știi că timpul este ireversibil, că are o singură direcție, și totuși te lupți cu disperare să întorci timpul. Te confrunți demențial cu imposibilul. Visezi la călătorii în timp. Dus și întors. Imaginezi o mașină a timpului. Te lași furat de mituri: eterna reîntoarcere, învierea, metempsihoza.
Cauți tertipuri prin care crezi că poți să înșeli atotputernicia, inflexibilitatea timpului.
Există situații de viață și vârste ale nostalgiei: bătrânețea este anotimpul vieții cel mai expus la tot felul de nostalgii. Vecinătatea sau iminența propriei morți aduce sfâșietoare nostalgii. Sunt piscuri ale nostalgiei pe care nici nu le putem descrie sau înțelege. Ne este imposibil să intrăm în pielea unui condamnat la moarte care știe data execuției . Cum am putea să-l înțelegem ?
Cum am putea să înțelegem cu adevărat rememorările unui sau unor supraviețuitori ai Auschwitz-ului ?
Se pare că evreii constituie nația cea mai bogată în experimentarea tuturor formelor și genurilor de nostalgie. Cine a cunoscut, în lume, mai mult decât evreii, dezrădăcinările, exilurile, pribegia, schimbările locului, ruperile, plecările ? În câte locuri și-au lăsat câte o parte din viață ? Câte locuri n-au dus cu ei, în boccelele lor, fără să le ducă decât în suflet ? Evreii sunt nostalgicii lumii. Tot ei sunt cei care au făcut din nostalgie o religie, o filozofie, o psihologie. Nostalgia paradisului, a timpurilor mesianice, nostalgia după țara pierdută, dorul de Ierusalim, dorul de reînviere, l-au însoțit pe evreu pretutindeni. Filozofia și știința timpului sunt în mare parte, creație evreiască. E destul să pomenim doar câteva nume mari, de referință: Henri Bergson, cu filozofia duratei, Einstein, cu teoria continuum-ului spațio-temporal. Marcel Proust cu capodopera sa “În căutarea timpului pierdut” avea și el ascendență evreiească. Să nu-l uităm nici pe Kafka : obsesia căutării de negăsitului în “Castelul” să nu fie și ea legată de evreitatea scriitorului ? Sau condamnarea lui K din “Procesul”? K este omul condamnat să moară. La fel ca noi toți.
Veșnicii rătăcitori ai planetei, evreii, nu sunt ei și cei mai experimentați în trăirea nostalgiilor spațiului ? Dorul de “acolo” de unde vin, unde le sunt rădăcinile, durerea dulce-amară după locul natal, chiar dacă acolo au suferit crâncene umilințe și au îndurat suferințe fără seamăn. Evreii cunosc cel mai bine conotațiile teribilelor cuvinte “aici-acolo-nicăieri-plecare-întoarcere-veșnic-în altă-parte. Romanii, cutreierând lumea în căutare de cuceriri, știau și ei conotațiile vocabulelor care exprimă situarea în spațiu: ubi= acolo, ibi=aici, alibi=în altă parte. Dar nimeni, în afară de evrei nu au suferit până la capăt greutatea tragică a cuvântului “Nicăieri”. Legat de condiția spațială a evreului, aceea de “pretutindeni”. Căutarea unui loc mai bun, mai liniștit, mai tolerant, l-a dus peste tot. Ducând cu sine, mereu, nefericirea de a fi “departe” de tihna visată. Cu spaima mereu și mereu, a următoarei goniri-plecări.
Nostalgia spațiului, a spațiilor, își are și ea, ca și nemurirea în timp, idealul ei absolut : ubicuitatea. Să fii prezent, în aceeași clipă, în toate locurile. Neputând realiza acest vis nebunesc, omul l-a realizat virtual-fictiv, atribuind ubicuitatea ființei supreme, lui Dumnezeu. Numai El este prezent concomitent în toate locurile. Omul nu poate fi decât într-un singur “aici”. Suferind de dorul lui “acolo”. Mereu “acolo”, “departele”, doritul, tânjitul, obsedantul “acolo”. Dorul Sionului, dorul țărmului liniștii, dorul după grădina Edenului.
Spațiul și boala dorului legată de el, oferă o cale de ușurare: plecarea. Spațiul permite dusul și întorsul. Este reversibil. Poți parcurge de ori câte ori dorești, acelaș drum, acelaș spațiu. Locul este infinit vizitabil. Spațiul este reversibil la nesfârșit. Poți, ca om migrator să-ți faci multe “acasă”, multiple patrii. Așa cum se întâmplă cu mulți evrei.
Nostalgia unui sau unor locuri e însoțită de nostalgia după lucrurile și imaginile proprii locurilor visate. Nostalgia după zăpadă a israelienilor e cunoscută. Nostalgica contemplare a unor peisaje europene de toamnă aurie, la fel. Plăcerea pe care o resimțim în fața unei picturi înfățișând o priveliște, are, fără îndoială și o componentă nostalgică. Marii peisajiști evrei din istoria picturii au pus în operele lor și această componentă de “dor al depărtărilor”. Să ne gândim la Pissarro, Levitan, chiar și la Iosif Iser. Chagall parizianul visând Vitebskul.
De regulă nostalgia locurilor se asociază cu nostalgia timpurilor revolute, duse, se leagă cu nostalgia trăirilor noastre în locuri și clipe anume. “Unde sunt zăpezile de odinioară” înseamnă și “unde e tinerețea noastră de atunci?”. Nostalgia Vitebsk-ului din tablourile lui Chagall este și nostalgia după timpurile copilăriei.
Dorul locurilor, ceea ce numim nostalgia spațială, este o boală curioasă, paradoxală. Þi-e bine într-un loc, și totuși vrei în altă parte, “acolo” unde ți-a fost și mai bine, chiar dacă în realitate era rău. Dar erai fericit pentru că erai copil, erai tânăr, iubeai, experimentai totul pentru “prima dată”. Și ultima. Timpul fiind ireversibil, orice “dată” este nu numai prima, ci și ultima. Prima dragoste nu se repetă. E unică. Prima și ultima. Această ireversibilitate a tot ce ni se întâmplă în timp este și sursa celei mai sfâșietoare forme de nostalgie, cea legată de ideea cumplită că nimic din ce ni s-a întâmplat în trecut nu se mai întoarce. Totul e dus pentru totdeauna. Este acel sinistru croncănit al “Corbului” lui Edgar Poe: “Nevermore!” Niciodată !
Literatura și arta, poezia lirică îndeosebi, sunt, de la începuturile lor, pline de luminile și umbrele visurilor nostalgice. De la căutarea după iarba nemuririi a lui Ghilgamesh, de la dorul de casă al rătăcitorului Ulise, până la nostalgia Evului Mediu și a spațiilor exotice la romantici, sau la strigătul de dor al lui Blaga: “Vreau totul încă o dată!” Nu se poate. Știm. O știa deja Ghilgamesh, o știa Ecleziastul, o știa Francois Villon. O știa Goethe, prea bine, când a scris acel vers din “Faust”: “O, clipă, rămâi ! Ești atât de frumoasă!”. Nu se poate. Timpul nu paote fi oprit, nici încetinit, nici întors. Ce-a fost, nu se mai întoarce. Chiar dacă, în reveriile noastre nostalgice, spunem că, amintindu-ne, “retrăim” ce-a fost cândva, undeva, cumva. Această “retrăire” e cu totul altceva decât “trăirea”, e o copie infinit mai palidă a ceea ce a fost “atunci” , “prima oară”. Și ultima. Ultima !
Asta este nostalgia cea mai ucigătoare : boala timpului ireversibil. Boala lui “atunci când”. Boala lui “niciodată iarăși”. A lui “ultima dată”. Durerea scormonitoare declanșată la pronunțarea sau chiar numai la gândul cuvântului “niciodată”. Lugubrul croncănit al corbului lui Poe: “Nevermore!”
Boala ia uneori forme absurde, tragi-comice. Ne vine să râdem de nostalgicii lui Stalin, ai lui Gheorghiu-Dej, sau chiar ai lui Ceaușescu. Dar trebuie să-i înțelegem. Ei nu sunt idioți. Sunt bolnavi. Nu sunt nebuni. Ba da. Sunt “scrântiți”. Dar în sensul de “bolnavi”. Trebuie compătimiți. Trebuie să ne gândim că oricui i se poate întâmpla.
De boala timpului ireversibil, de durerea pierderii ireversibile a celor dragi, de boala trecutului, a vremelniciei noastre, a clipei fugare, nu scapă nimeni. Dacă este om. Pentru că, după câte știm, doar ființa omenească știe că este muritoare. Că este ucisă de timpul atotputernic și implacabil.
Apropierea de boală o resimțim prin gândurile care o exprimă: “Încă se mai poate”, “încă nu e sfârșitul”, “încă nu e prea târziu”.
Încă nu….
Apoi vine clipa când intră în scenă un alt cuvânt sau o altă expresie sfâșietoare: “deja!”, “deja nu”, “deja nu se mai poate!”.
Nostalgia e dureroasă pentru că e o stare de revoltă, de luptă înverșunată, cu conștiința inevitabilei înfrângeri, împotriva timpului, a caracterului său ireversibil.
Nu se poate face nimic împotriva timpului, pentru că timpul e în noi. Prin nostalgie, omul suferă de el însuși. El însuși e timpul. Are în el săgeata timpului, cu vârful îndreptat mereu spre viitor. Omul are în el o moară. Un ceasornic. Un clopot.
Nostalgia este o boală parșivă. În afară, în aparență, ești în regulă. În realitate, ești rupt, frânt, schizofrenic. Trăiești împărțit între “acolo” și “aici”, între “atunci” și “acum”. Între realul “nu se mai poate” și iluzoriul “se mai poate”. Între „trăire“ și „retrăire“.
Retrăire, rememorare, narare, evocare. Toate sunt paleative la durerea scormonitoare dulce-amară a timpului revolut. De aici, mania bătrânilor de a povesti despre “acele timpuri”, despre ce au fost ei, și ce au făptuit, și ce timpuri grozave erau, și cât de buni erau oamenii, etc.,etc. Bătrânii povestesc și nimeni nu-i mai ascultă. Pentru că nu-i înțeleg. Acel trecut din poveste nu este și al lor. Ei râd de povestitorul pisălog.
Retrăirea ne ajută totuși să ne confruntăm cu durerile, uneori atroce, ale neputinței noastre în fața devastatorului Timp.
Ne reamintim, “retrăim”, evocăm, ne transpunem, suntem “acolo”, “atunci”. Totul e “iarăși”. Asta ne face bine. Dar gustul e dulce-amar. În proporții schimbătoare. Pentru că suntem conștienți că obținem ușurarea durerii prin vicleșug, fals, minciună, rapt, furt. Și totuși o facem. Virtual, fictiv, “atunci” devine iar “acum”. Suntem din nou tineri dar, dar, dar, cu sfâșietoarea conștiință că e numai vis, iluzie, minciună. O facem totuși. Avem încotro?
Nostalgia se transformă într-o boală de care avem nevoie. În disperare de cauză.