Preambul

Musai să spun că a trebuit să cumpărăm bilete cu o săptămână în urmă pentru film, dacă nu voiam să stăm pe primul rând. Așa că ne-am luat taman în ultimul și bine am făcut. Fiind proiecție 3D, cam tot aia e unde stai, deci mai bine stai în spate.

M-a mirat și contrariat faptul că la un film cu atâta audiență au fost programate numai două proiecții pe zi. O fi fost scumpă intreținerea ochelarilor… În orice caz, îmi ziceam că e cam mare aglomerația și că e întreținută cu bună știință. Nu m-am înșelat.

Am ajuns la locul cu pricina (în Lotus adicătelea) cu vreo juma’ de oră mai devreme. Dar am mai dat o raită prin supermarket, că nu avea rost să stăm în sală atâta vreme. Am revenit cu 15 minute înainte de ora filmului, însă – surpriză! – încă nu se permitea accesul în sală, deși pe hol așteptau câteva zeci de indivizi cu biletul în mână. Când mai erau încă vreo 10 minute, ne-a fost îngăduit să intrăm.

Un individ morocănos ne anunța sala în care are loc proiecția și ne avertiza să respectăm locul indicat pe bilet. Un altul – mai rubicond – ne servea cu ochelari și ne repeta același avertisment. Toate astea puse laolaltă m-au făcut să îmi zic în sinea mea (deși poate am zis și cu voce tare, nu mai știu): ne tratează ca pe animale. La sfârșitul filmului nu mi-am putut suprima surprinzătoarea concluzie: și au avut dreptate.

De la început până la sfârșit, un individ din dreapta noastră a comentat ca apucatu’. Nu zicea nimic în esență, foarte rar îi ieșea câte-o poantă ieftină. În rest numai zgomot de fond agasant. Se pare că numărul volubililor – le spunem așa fiindcă, dacă, prin absurd, ar ajunge să citească acest text, să nu înțeleagă – care „se produc” în public cu toate inepțiile caracteristice este în creștere. Vin din urmă generații pe care mireasma binefăcătoare a bunului-simț nu le-a prea atins în copilărie.

Dar de ajuns cu văicărerile, să mă ocup nițel și de ce am văzut.

Pfoai!

Efectele speciale cred că și-au asigurat deja Oscarul. Însă sper că filmul să nu se aleagă și cu vreun Oscar mai serios. Ar fi o nenorocire. Nu zic totuși nimic de premiul pentru cel mai bun regizor, fiindcă încă n-am reușit să înțeleg cu adevărat pentru ce anume se decernează.

O lume feerică, așadar, populată cu făpturi de basm, dar și de Jurassic Park, Alien sau Terminator, cu scene de Star Wars, Lord of the Rings plus multe elemente specifice planetei Pandora: munți plutitori, copaci uriași, vegetație „electrică”… Halucinant și încântător, aș zice.

Această planetă e un loc pe care oamenii de știință îl studiază cu reverență, cu pasiune și cu devotament. Dar e totodată un spațiu la care antreprenorii râvnesc pentru banii pe care i-ar putea face exploatând resersele existente. Cine are banii deține și un braț armat: în slujba afaceriștilor sunt mercenari bine antrenați, excelent echipați și dispuși să-și asume orice riscuri.

E=mc²

Foarte importantă în film e energia mamă care se prelinge dintr-unul într-altul precum supa cosmică în mările din care se zice că am fi ieșit pe vremuri. Dar regizorul-scenarist e mult mai plastic decât mine. Pentru el totul e o imensă… rețea! Nu vă gândiți la matrix.

Rețeaua asta omniprezentă poate fi accesată prin… coadă. Acolo deține fiecare făptură niște sinapse care abia așteaptă să prindă o mufă de care să se atașeze. Până să ajungă un individ la o asemenea performanță însă trebuie să învețe. Cum oamenii de știință – raționali (bată-i vina) – nu prea sunt dispuși să mai învețe nimic, cei mai potriviți pentru asta sunt ignoranții, ăia de nu-și folosesc creierul prea tare decât atunci când au de-a face cu chestii practice elementare: papa, bum-bum etc.

Aceste condiții le îndeplinește și personajul nostru: are creierul puhav. În mai puțin de trei luni e pregătit să realizeze mult râvnita „comuniune om-natură”, dar nu prin relație, prin aproximare, prin contemplare, ci prin conectare directă. Asta merge întotdeauna la sigur odată ce ți-ai găsit priza adecvată. N-ai cum să greșești, nu există interferențe.

Această energie sacră ce se află în toți și în toate trebuie însă extrasă din marea zeiță a locului (nu mai țiu minte numele ei). Ritualul de invocare seamănă binișor cu „piramidele” prin care Bivolaru își integra adepții în absolut. Toate ritualurile înfățișate în film sunt practic mostre de religiozitate sincretică: a little bit of everything, ca nimeni să nu se oftice.

Nu contest, ar fi fain să faci niște ședințe de vindecare cu un copac ce ți se vâră sub piele și apoi să te trezeși ca nou-născut. Dar asta rămâne deocamdată numai o fantezie pentru ipohondri.

Mamă verde cu părul pădure

Societatea rasei Na’vi e una de tip matriarhal. Mama-șefă e totodată și șaman suprem. Ea își dă cel mai abitir ochii peste cap în timpul „rugăciunilor”. Dar dincolo de această mamă propriu-zisă există, cum spuneam, mama energie. Ea devine importantă pentru oameni tocmai datorită faptului că e atât de… green. Chiar se spune în film că acolo de unde vin oamenii nu mai este nimic verde. Că ei au ucis energia planetei lor, cum ar veni.

Ar fi tare bine dacă exploziile vor fi fost simulate, altminteri regizorul se află în conflict deschis cu propriile concepții. Dar acest lucru li se trece, de obicei, cu vederea realizatorilor de filme ce includ diverse idei propagandistice: nu-i bai dacă ei încalcă la realizarea peliculei tocmai ceea ce promovează în film.

Pe planeta Pandora totul este în echilibru. Lanțurile trofice își au ochiurile la locurile cuvenite. Se ucide numai ceea ce se cuvine ucis. O lecție mișto de ecologie SF.

Cu toate acestea, regizorul nu reușește – sau nu vrea – să se ridice la un nivel superior și în ce privește conștiința, caracterul personajelor. Toți sunt tot un soi de oameni de rând, inclusiv în manifestarea afectelor. Nimic cu adevărat surprinzător la acest capitol. Atâta doar că sunt niște făpturi mai environmentally friendly.

Nevoia de clișeu

Probabil că de teamă să nu ne rătăcim în aceste lumi fantastice (într-adevăr extraordinar de spectaculoase) regizorul ne înfinge în memorie câteva răsuflate clișee cinematografice.

Disputele se tranșează în cel mai americănesc (a se citi hollywoodian, ca să nu jignim o întreagă nație) stil posibil: cu pușca, mult explozibil și mult zgomot. Probabil că în rețeta standard e prevăzut că un glonț și o rachetă bine integrate în film fac toți banii. Setea de bum-bum a audienței musai ostoită. Și, daaaa, este destul bum-bum. Sper că exploziile alea au fost însă simulate pe computer altfel… vai de mama noastră natură (asta de pe mama-terra).

Există discursul cu „our land”, mă-nțelegi? Adică oriunde pune piciorul un pui de individ cu simțu’ proprietății, devine pământul lui. Altceva mai scump nu are. Zeița locului e mai degrabă o chestie funcțională, bună pentru confortul psihic al locatarilor.

Nu puteam scăpa și de iubirea între doi (bine că-s el și ea măcar…) din lumi diferite. Trăiască multiculturalismul! Atâta vreme cât e open-minded. Cât nu e urmă de zeu care impune reguli morale și care pretinde ascultare. Atâta vreme cât toate lucrează în favoarea realizării de sine a individului. Sigur că această poveste de dragoste se concretizează cu o interconectare… în pădurea sacră, în chip ritualic. Oh… Doar e un avatar american la urma urmei… Nu se putea să fie abstinent că dădea prost pe ecran.
Gata

Fără îndoială, filmul impresionează vizual, e de efect, dar la nivel de intrigă se prezintă de-a dreptul precar. Cât despre conținutul de idei, în afară de sincretismul religios evident, se resimte puternic influența tehnologiei contemporane. Opinez că și așteptările publicului au cântărit destul în ce privește opțiunile regizorale.