agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3335 .



Constantin Noica - Publicistica III
eseu [ ]
Moartea omului de maine

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Gheorghitza ]

2010-02-08  |     | 



Titlul articolului publicat de Constantin Noica in 1934, ‘Moartea omului de maine’ este dat si volumului III de publicistica editat de Humanitas si aparut in 2004. Iar acest titlu nu a fost ales intamplator sau din simple motive de profetism bombastic.
In publicistica sa (destul de ampla), Noica atingea o seama de probleme cotidiene ale perioadei dinaintea celui de-al doilea razboi mondial : pe de o parte probleme ale politicii de partid (cu privire la Partidul Liberal al Bratienilor, la Partidul National Taranesc sau la partide mai mici precum cel al maresalului Averescu), probleme cu privire la activitatea curenta a guvernului sau chiar probleme cu privire la politica de stat (contextul european, iminenta razboiului).
Toate aceste probleme dobandeau insa, printr-o abordare larga, conotatii care impingeau politica inspre o dimensiune culturala, mai larga. De pilda, Noica analiza ne/implicarea unor intelectuali (in sens larg) precum Nicolae Iorga in viata politica. Sau, cu alta ocazie, erau prezentate modele (morale) de politician din Franta, Raymond Poincare care ‘mai bine de patruzeci de ani a stat cinstit in slujba tarii sale ; sapte ani, sapte ani tragici, de la 1923 – 1920, a fost presedinte al Republicei Franceze. In doua randuri dupa aceea a revenit in arena, pentru a salva tara sa’. Mai mult decat atat, aceluiasi om i-a fost oferit la batranete un ajutor lunar de catre statul francez, constatand pecaritatea in care traia, insa ‘au fost neoiti sa suspende acel ajutor deoarece cateva luni nu a venit nimeni sa-l ridice’. Iar prezentarea unui astfel de om venea, daca nu ca un repros, macar ca o tema de reflectie pentru politicienii romani de atunci.
Intr-o alta abordare conexa, discutand despre umilintele si privatiunile la care este supus ‘nefericitul mare public’ cu ocazia unor evenimente culturale, Noica reflecteaza pe seama statutului fuctionarilor publici : ‘Oficialitatile romanesti si in genere organele noastre administrative au facut sa se nasca in mintea functionarului un fel de a judeca extrem de curios si care duce de-a dreptul la nerespectarea publicului. Tuturor li se pare ca au dreptul sa ia pe sus publicul. Ca de aceea sunt chiar pusi, nu ca sa-l serveasca.’
Aceste exemple de subiecte abordate in publicistica lui Noica denota foarte clar o dimensiune culturala a lor, iar privind dupa aproape 8 decenii, dincolo de faptul ca aceste subiecte se dovedesc perene, ele denota ceva din ‘specificul cultural national’. De aceea, in alte cateva exemple pe care le-am selectat si pe care le vom prezenta vom incerca sa surprindem exact ceea ce trece dincolo de particularitatea cazului cercetat de Noica in teme divers culturale (cu privire la statutul artei in general, la literatura, la scriitor si statutul scriitorului, la rolul filosofiei etc).
Intr-un articol denumit ‘Combatantii nostri’ Noica surprinde ceva in ‘alcatuirea romaneasca’ si care ‘ceva’ face imposibila ‘adunarea laolalta sincer’, precizand ca ‘in tara noastra nu exista clase, nu exista corporatii, nu exista, intr-un cuvant, grupari constiente de fiinta lor si de eficacitatea pe care ar capata-o impunandu-si aceasta constiinta’. Observam aici ca fiind preluate doua concepte de doctrine total diferite : constiinta de clasa (specifica unei doctrine de stanga, avand o forma contemporana acceptata ca sindicate care au ca scop reprezentarea intereselor muncitorimii in general sau in particular) sau constiinta corporatista, care impune marilor companii (corporatiilor) un domeniu de interes si de actiune mai larg decat sfera stricta a afacerii, constiinta concretizata sub actuala Raspundere Sociala a Corporatiilor care, cum e si normal pentru o doctrina de dreapta, considera profitul social ca fiind tot o forma de profit si care, la fel de normal, poate spori si mai mult (si este, uneori, o conditie sinecvanon) pentru obtinerea si marirea capitalului (financiar).
Asadar, acel ‘ceva’ pe care il observa Noica este independent de ideologie (fie de stanga, fie de dreapta), ba mai mult, el este undeva in ‘alcatuirea romaneasca’, ne permitem noi sa afirmam asdar ca el este undeva chiar ‘dincoace de’ constituirea societatii insesi si vine mai degraba dintr-o solitudine a romanului decat dintr-o neincredere in celalalt : ‘ceea ce e facut de mine depinde doar de mine’.
Intr-un alt articol sugestiv intitulat ‘Lectura si agonie’, se combate tratarea lecturii (cititorului) ca pe o anemie (a aceluiasi cititor), ca pe o adormire a simturilor, a concretului. De aceea, spune Noica, ‘cartea e descoperire, nu dogma’, iar incercarea venita dinspre liderii societatii (mai degraba semidocti) de a trata omul de cultura in general ca un anemic, reprosandu-i-se zeflemitor ‘ramai tu in lumea cartilor !’ este un pericol al lumii contemporane lui, pericol devenit fapt azi.
Vorbind, intr-un alt articol, despre ‘Retorii de altadata si cei de azi’, Noica prezinta retorii si sofistii Greciei Antice ca fiind cei care ‘reusisera sa infecteze viata culurala a anticilor’ si se intreaba, pe buna dreptate, daca nu cumva orice viata publica e stapanita de aceiasi factori. Iar raspunsul sau vine transant : ‘Citind pe cei cari au rezistat scurgerii timpului descoperi si omul care rezista scurgerii timpului, omul plin de pacate, care e omul de ieri deopotriva ca si omul de azi’. Astfel, adaugam noi, se justifica perenitatea personajelor caragialiene sau tipologia lui Julien Sorel din ‘Rosu si negru’. Iar extrapoland, putem astfel justifica imposibilitatea finalizarii oricarui mare proiect impus de marii ganditori si esecul in final al fiecaruia dintre ele : ratiunea intuieste si uneori construieste, insa este vesnic condamnata la incercare.
Ca o completare, in articolul ‘Inteleptii si lumea’, Noica observa ca nu doar spiritul decide soarta lumii, mai ales in contextul in care spiritul si-a asumat un rol poate prea mare in trecut (prea mare pentru masura reala a omului). Ca o alta perspectiva a acestei realitati amintim in treacat scena din filmul ‘Calauza’ a lui Tarkovski, scena in care calauza ii indeamna pe omul de stiinta si pe scriitor sa intre in camera adevarului, iar acestia ezita. Asadar, putem concluziona ca omul, prin ratiune si prin intuitie probabil, are capacitatea de a intelege, insa acelasi om are pesemne o teama ancestrala fata de finalitate, finalitatea nefiind un scop in sine ci mai degraba o limita.
Revenind intr-o sfera contingenta politicului, Noica priveste problema ‘Luminarii satelor’ : este important ca taranul roman sa se ‘lumineze’ prin invatatura mai mult decat sa stie sa buchiseasca literele si sa calculeze ? Sau, asemeni a ceea ce sustinea Constantin Radulescu – Motru, ‘fiinta lumii satului este neinteleasa’ ? Asadar ea este cea care trebuie formata sau cea care poate constitui un model in sine ? Intr-un film contemporan care continea ‘Amintiri din epoca de aur’, una dintre ‘amintiri’ viza scopul pur formal al eradicarii analfabetismului din satele romanesti, insa, intr-un final, se dovedeste ca refuzul (chiar in urma contrangerii) ciobanului de a participa la cateva ore de ‘alfabetizare’ invinge ambitia unui tanar activist care se dorea remarcat de partid, ba mai mult, intelepciunea ciobanului se dovedeste chiar salvatoare pentru bietul activist.
Un alt articol vrea sa elucideze mult-trambitatul ‘cazan al satanei’ care – ne spune Noica – ‘poate rasturna guvernul din Romania si pune altele in loc’. Si imediat mai jos in text printr-o fina aluzie, afirma Noica : ‘Bineinteles, democratia n-are nimic de zis aici. Pentru democratie, poporul care voteaza, gloata aceea de oameni imbatati de tuica sau vorbe, reprezinta un factor mai mult decat onorabil. Vointa poporului e divina chiar. Deci, jos e Dumnezeu. Iar sus e satana’. Chiar daca privita azi aceasta afirmatie pare ‘destul de curajoasa’ pentru o minte care priveste lucrurile prin prizma unor tipare, Noica postuleaza conditia de baza a posibilitatii democratiei : aceea de a avea cetateni pregatiti sau, mai exact spus, pregatiti si cu coloana verticala. Un alt exemplu care ne vine fugar in minte este acela in care regele viziteaza o universitate, iar profesorii il incredinteaza ca ei ii vor da specialisti. Raspunsul sau e pe masura : ‘Avem nevoie de constiinte inainte de toate’.
Intr-un alt articol, intrebandu-se cum se petrece o zi din viata unui ministru, Noica vorbeste de un drept fundamental al unui cetatean (intr-o democratie) : ‘dreptul de a fi un cetatean curios’, iar acest drept este necesar (chiar daca nu si suficient) pentru a dobandi calitatea de cetatean pregatit.
Exista insa o limita in ce priveste acest drept de a fi cetatean curios. Sau, altfel spus, aceasta calitate nu se rezuma la a improsca cu noroi in stanga si in dreapta. De aceea, intr-un alt articol, Noica afirma ca ‘mahalaua romaneasca si-a intins spiritul prea departe si prea sus’ – mai ales cu privire la perceptia politicienilor. Aceasta ne aduce aminte de o distinctie facuta de sociologia moderna intre doua tipuri de societati : cea piramidala (in care exista o ierarhie pe veticala, precum in biserica, in armata sau in institutia regala) si o societate ‘rasturnata pe orizontala’, in care fiecare isi da cu presupusul despre fiecare, tragand astfel toate valorile intr-o mocirla, in ‘cazanul satanei’.
Trecand inspre alti registrii, Noica se intreaba intr-un articol ce este literatura buna ? el atrage atentia ca ‘exista produse literare de inalta valoare si despre care nu se poate sti totusi […] daca vor avea cat de cat trainicie ’. Iar aceasta atentionare e valabila mai ales in cazul operelor contemporane, in care ochiul critic nu si-a sedimentat privirea. Mai mult, atentionarea cu pricina devine problematica in contextul unei din ce in ce mai universale relativizari, iar intrebarea care se pune imediat este : ‘Va avea omul de maine acelasi gust ca noi ?’.
Intr-un alt articol, Noica prezinta cazul unui tanar eseist trecut prin furcile caudine ale contemporanilor deoarece tratase cateva poezii ale lui Eminescu din perioada ultima a sa ca fiind negasite, desi acestea fusesera publicate in forma revizuita a operei complete. Dincolo insa de exemplul particular, Noica analizeaza conditia acestui tanar bine pregatit (lucru pe care il dovedise din plin in lucrarile anterioare) si care tanar cade in dizgratia contemporanilor si e stigmatizat. Ceea ce i s-a intamplat, considera Noica, este un ‘ghinion’, de aceea ar fi fost foarte bine ca, in contextul in care oricum nu existau prea multi tineri de valoare, intamplarea sa nu aiba atat de grave repercursiuni, iar majoritatea tinerilor spoiti sunt ‘farseuri … care totusi scapa cu fata curata’.
Intr-un alt articol, sub titlul ’Definitia scriitorului’, Noica discuta despre conditia scriitorului si ajutorul (financiar, material) pe care acesta trebuie sa-l primeasca. In acest sens, el distinge 3 categorii de definitii pentru scriitor : un simplu om de talent (care trebuie sa se descurce singur), un carturar (acesta are mai degraba nevoie de carti decat de alte lucruri materiale), un savant (ca intelectual). In aceasta a treia acceptie, Noica precizeaza : ‘Este scriitorul un intelectual ? Daca doriti. In orice caz, un soi de intelectual foarte curios : un intelectual care profita uneori mai mult dintr-un fapt divers decat dintr-o revolutie de idei. […] Ce putem face prntru el ? Sa cautam sa-l intelegem. Cat despre ajutor – i-a dat mai mult Dumnezeu decat ii putem da noi, oamenii.’
Intr-un alt articol, putin iritat de multitudinea de ‘scriitori’ din perioada sa, Noica precizeaza ce presupune adevarata activitate culturala : ‘presupune consistenta, durabilitate si valorizare in timp [nn : cercetarea documentelor vechi, cercetarea siturilor arheologice], in timp ce mazgalitul hartiei nu reprezinta nimic.’
Un articol special – scrisoare deschisa - il dedica Noica ‘Pentru Emil Cioran’ cu privire la receptarea cartii ‘Pe culmile disperarii’. Greutatea acestui articol nu rezida insa in comentariul cartii in sine : ‘chiar daca nu il inteleg, nu m-am gandit niciodata sa pun la indoiala sinceritatea gandului sau’. Chiar daca Cioran fusese acuzat de falsitate, Noica afirma ca la Cioran nu exista falsitate si dedublare scriere – existenta (ceea ce consideram noi a fi calitatea esentiala a oricarui ganditor). Mai mult, afirma Noica, ‘ceea ce i se poate reprosa e tocmai marea sa sinceritate’, un om care a citit ‘enorm si cu caldura’ se ‘leapada de tot ce a citit si se descatuseaza‘ refuzand sa simuleze ‘traind din probleme de imprumut’. Iar cu privire la aceasta carte criticii ar fi trebuit sa spuna ‘Vezi, si in disperare a trebuit sa vorbesti frumos’ – ca semn al seriozitatii, culturii, pregatirii lui de specialitate si onorabilitatii lui incontestabile. Iar frumoasele cuvinte pe care i le adreseaza lui Cioran se termina intr-un mod admirabil, de aceea consideram ca sunt demne a fi transcrise :
« Iar acum ma gandesc cu un simtamant de infiorare : ce fel de oameni suntem ! Cand un dobitoc de licean ramas repetent se sinucide, inimile noastre se-ntristeaza. Iar cand un om se asaza gol in fata vietii si a mortii – chinuindu-si sufletul cat pentru zece sinucideri -, noi spunem ca minte.
Nu e nimic, Emil cioran, tu minti. Dar poti sa minti inainte. Eu te cred. »
(semnat de mana) : Constantin Noica
Penultimul exemplu pe care dorim sa-l aducem in discutie include o dimensiune etica (a scrierii in general si a publicisticii in special), o dimensiune a ceea ce se numeste in termeni comuni ‘dreapta masura’, aceasta implicand o anumita raspundere (responsabilitate) a scriitorului. Facand referire la o carte intitulata ‘Oameni exceprionali’ in care sunt prezentate personaje marcante ale secolului XIX si XX plus un ultim capitol care cuprinde biografia lui Iisus ‘dupa ultimele date ale stiintei’. Noica sesizeaza, in termeni cat se poate de blanzi, ‘usoara impietate’ care ‘i-a scapat autorului’.
Ultimul exemplu se indreapta, cum ar fi si normal, inspre articolul care da si titlul intregului volum de publicitica (titlu ales postum probabil pentru volum, insa un titlu sugestiv) : ‘Moartea omului de maine’. Noica prezinta in inceputul articolului efortul concentrat al lumii contemporane (al stiintei, al tehnicii) inspre inlesnirea conditiilor materiale ale omului, inspre pregatirea unui asternut pe cat se poate de confortabil pentru omul de maine, in speranta ca doar doar acesta va reusi, pentru prima data si intr-un final, sa gandeasca. Iar articolul se termina reflexiv si in acelasi timp plastic :
« Te simti bine, omule de maine ? Nu, nu se simte inca. Ii mai trebuie o perna sub cotul manei drepte. Lumina electrica ii bate prea mult in ochi. Dati mai tare drumul la radio. Acum de simti bine, omule de maine ?
Ma intreb, cateodata, care ii va fi sfarsitul. Daca nu va fi apucat nici el sa gandeasca ?
Mi se pare, atunci, ca ne batem joc de viata asta. »

Avand in vedere aceste doua ultime articole, dorim sa venim in ziua de astazi cand mass-media in general incorporeaza din ce in ce mai multe atributii si contributii la ‘omul de azi’ si numai prin simplul fapt ca ii consuma zilnic omului multe din orele libere pe care si le-ar putea petrece in alte moduri, asadar putem afirma ca mass-media (inclusiv internetul si lumea virtuala a calculatorului) a devenit principalul (chiar unicul in majoritatea cazurilor) vector cultural.
De aceea publicistica lui Noica vine exact in intampinarea si in ruperea echilibrului care pune semnul egal intre ceea ce se ofera (de catre mass-media) si ceea ce se cere. Dincolo de calitatea in sine, de universul si chiar da caracterul sistemic al publicisticii lui Noica (in sensul in care publicistica lui ofera o perspectiva despre lume, despre viata, despre om in general), articolele lui Cioran – fie ca au fost publicate in presa cotidiana, fie in cea literara – denota doua concluzii cu privira la articolul de presa (ca mijloc al mass-media) : aceea ca un autor pregatit si onest transfigureaza un biet articol de gazeta, iar a doua concluzie : publicistica (si in general mass-media) incorporeaza (sau ar putea si chiar e necesar sa incorporeze) o dimeniune (o datorie, o rapundere) formatoare, educativa pentru cititor dintr-o perspectiva moral-culturala.



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!