«... până și ne-citirea lui Pușkin se dovedește a fi o formă a prezenței lui.»
(Alexandr KORABLIOV)

«E posibilă oare în literatura rusă existența unui alt fel de poezie decât cea a lui Pușkin? – se întreabă Alexandr Korabliov și tot el răspunde – E dificil de răspuns la o astfel de întrebare, îtrucât și poezia anti-pușkiniană este tot pușkiniană»¹
Cu siguranță că: «Cel mai mare poet pe care l-a produs Rusia, nu numai în epoca aceasta, dar în toate epocile, e Pușkin. Dar Pușkin nu e numai un poet genial, rușii cu mare dreptate îl numesc un mare cetățean. El creează limba rusă literară, el revoluționează literatura...»² – scria C. Dobrogeanu-Gherea, făcând referire la Pușkin pentru a consemna începutul unei noi perioade în literatura rusă. «Și deși rușii, – spune criticul român, – încă pe timpul Ecaterinei au o lucrare de mare talent: comedia lui Fonvizin «Neisprăvitul», deși au poeți de talent ca Derjavin și Jukovski, rușii totuși socotesc începutul adevărat, nu cel istoric al literaturii lor, cu Pușkin și Lermontov, după cum și noi vom socoti adevăratul început al literaturii noastre cu Alexandri și Eminescu».³
I. Constantinescu-Delabaia scria în prefața volumului «Dama de pică» din 1915, despre stagnarea literaturii ruse de la 1800: «Aceasta era literatura rusă de la 1800, când se ivi Alexandru Pușkin, acest Heine al Rusiei, romanticul, realistul, filosoful, întruniți în același suflet de poet. He! Cum mai zburară foile îngălbenite cu vechile «ode» nesfârșite. Cât de puternic începu să sufle vântul de primăvară și mândra pădure seculară a basmelor și legendelor rusești. Ca un Făt-Frumos din basme, Pușkin prinse cu dragoste în brațele sale voinicești poezia, până atunci nepătrunse a intensei împărății; el trezi dintr-un somn de veacuri literatura rusă».
După comparația sugestivă a lui Belinschi, opera lui Pușckin este ca «marea, care în cuprinsul ei nemărginit primește mii de ape, mari și mici». Apropierea artei de viață, de popor, a dat posibilitate literaturii ruse să găsească un nou conținut și noi mijloace de exprimare. Această înfăptuire epocală i-a revenit lui Pușchin, a cărui genială operă a sintetizat întreaga dezvoltare anterioară a literaturii ruse. Asemenea unui fluviu imens, poezia lui a absorbit, a contopit în ea multitudinea de afluenți ai literaturii ruse din epocile anterioare și, restituindu-le lumii într-o formă nouă, transfigurată, a determinat drumul ei roditor de mai târziu.
Prin această filație ascendentă ce își avea rădăcini în cele mai bune tradiții ale literaturii ruse dinaintea lui, Pușkin a săvârșit cotitura crucială în orientarea ei pe făgașul realismului și a deschis astfel calea unor scriitori ca: Lermontov, Gogol, Turgheniev, Necrasov, Saltâcov, Cehov, Tolstoi ș.a.m.d.
Desigur că, în geniala lui viziune de artist, Pușchin prevăzuse consacrarea sa în viitor alături de marile genii ale artei universale, ceea ce l-a îndreptățit să scrie în testamentul său poetic:

Nu, n'am să mor cu totul, și sufletu-mi în liră,
Lăsând în țărnă trupul, va dăinui mereu;
Cât timp poeți pe lume cântările-și resfiră
Slăvit socot să fiu și eu.

«Cu cât îi cunoști mai bine opera, – scria Tamara Gane – cu atât mai mult rămâi copleșit de această uriașă personalitate creatoare, «începutul tuturor începuturilor» în literatură – cum l-a caracterizat Maxim Gorchi – «gigantul», cărui operă atotcuprinzătoare este «cea mai desăvârșită expresie a forțelor spirituale ale Rusiei».

Principalele Teme ale liricii pușkiniene

In lirica sa, Pușkin a contopit viața și poezia, adevărul și frumosul. Izvoarele dătătoare de viață ale poeziei populare au alimentat creația lui Pușkin. Toate laturile realității din vremea sa, precum și marea bogăție a vieții sufletești a poetului își găsesc în versurile sale o puternică expresie artistică. Motivele personale – dragostea, atitudinea plină de afecțiune față de prieteni – se îmbină în mod armonios în lirica sa. Meditațiile filosofice se îmbină cu vastele tablouri ale unor întregi epoci istorice. Diversității și profunzimii conținutului poeziei lui Pușkin îi corespunde uriașa bogăție a formelor poetice. In lirica lui întâlnim toate speciile poetice principale din acea vreme – oda, cântecul, elegia, epistola, romanța, epigrama, satira și, în sfârșit, poezia lirică propriu-zisă care nu intră în cadrul niciunei specii sau canon tradițional. «Pușchin a lărgit extrem de mult hotarele artei poetice. Poetul mânuiește cu o măiestrie egală forma versului în spiritul liricii antice sau a sonetului, a cântecului popular sau a dialogului în versuri, folosind cele mai variate sisteme de metrică din prozodie. Variată prin temele, motivele și formele sale poetice, poezia lui Pușkin are un înalt conținut de idei. In poeziile sale se simte legătura strânsă cu mișcarea de eliberare din vremea lui. În versurile și epigramele sale despre libertate, Pușchin se afirmă ca un cântăreț al decembriștilor care a dat patosului lor revoluționar cea mai puternică expresie poetică»5. Belinschi, a definit într-un mod genial caracterul autentic și profund omenesc al poeziilor lirice ale lui Pușkin: «Coloritul general al poeziei lui Pușkin, în special al liricii lui, este frumusețea lăuntrică a omului și umanitatea care îți mângâie sufletul... În orice sentiment redat de Pușkin este întotdeauna ceva deosebit de nobil, duios și gingaș, înmiresmat și plin de grație. Din acest punct de vedere, lectura operei sale poate fi un admirabil mijloc pentru formarea trăsăturilor umane». Belinschi a caracterizat foarte bine încă o însușire a poeziei lirice a lui Pușkin – sinceritatea ei excepțională «conștiinciozitatea artistică», naturalețea ei deplină și, în legătură cu aceasta, simplitatea extremă a formei, plină totodată de un puternic elan poetic. «Poezia sa este străină de tot ce e fantastic, de domeniul visului, de tot ce e fals, de lumea ideală – fantomatică; ea este pătrunsă toată de realitate; ea nu pune pe chipul vieții farduri, ci o înfățișează în frumusețea ei naturală și adevărată».

Primele încercări literare

Primele încercări literare ale lui Pușkin din care nu s-a păstrat decât o parte, vădesc preocupările lui înalte, îmbinând problemele filosofice abstracte cu impresii concrete despre lumea înconjurătoare. «Pasiunea pentru poezie s-a ivit la el odată cu primele noțiuni» – își amintește fratele său Lev Sergheevici. Într-adevăr, de la vârsta de 8 ani Pușkin scria versuri, scurte epigrame, mici comedii. La colegiu i-a uimit pe toți cu extraordinara agerime a minții, prin bogatele cunoștințe în diverse domenii, prin ingeniozitatea spiritului și printr-un real talent literar. În 1814, când Pușchin avea numai 15 ani, a văzut lumina tiparului prima sa poezie «Prietenului, scriitor de versuri» publicată în revista «Curierul Europei». O jumătate de an mai târziu, Pușkin recita la examenul de sfârșit de an poezia «Amintiri din Þarscoe Selo» care l-a entuziasmat pe bătrânul poet Derjavin, făcându-l să exclame: «Iată cine îl va înlocui pe Derjavin». Încă de atunci Pușkin își dă seama că va merge pe «un drum propriu», treptat se descătușează de elementele străine concepției lui artistice originale, abordând cu o pană din ce în ce mai sigură, mai viguroasă, realitatea în toate aspectele ei complexe. El va ajunge astfel la «descoperirea realității» – după expresia lui Cernâșevki – va deveni un adevărat «poet al realității».

Tema libertății

Apariția strălucită a lui Pușkin pe arena literaturii ruse și a celei mondiale, coincide – sau mai bine zis – a fost condiționată de o epocă istorică de mari schimbări, atât în viața internă a statului rus, cât și pe plan internațional. Pușkin s-a născut la hotarul a două epoci, mai precis la sfârșitul secolului al XVIII-lea, viața lui cuprinzând peste o treime din secolul al XlX-lea. Această perioadă n-a însemnat numai încheierea unui secol și începutul altuia nou, ci a fost epoca prăbușii feudalismului în unele țări ale Europei Apusene, triumful revoluției franceze, afirmarea și întărirea noii orânduiri sociale. Un eveniment de importanță crucială pentru Rusia, care a determinat pentru mult timp direcția dezvoltării ei istorice, a fost războiul de apărare a patriei din 1812 împotriva invaziei napoleoniene. Din rândurile intelectualității se formează o întreagă pleiadă de tineri scriitori care îmbină dragostea de țară cu ura împotriva autocrației. Vreo treizeci din cei mai cunoscuți scriitori ruși au luat parte la acest război. Unul din cei mai populari poeți de atunci, Jucovschi a participat la celebra bătălie de la Borodino. Viitorul mare scriitor Griboedov, care își pregătea examenele de doctorat a părăsit studiile și s-a înrolat voluntar în armată. O altă generație, mai tânără, din rândurile căreia face parte și Pușkin, nu a putut participa direct la război din cauza vârstei. Pe atunci, Pușkin, adolescent de 13-14 ani, elev al colegiului de la Þarscoe Selo, își exprima prin versuri lirice clocotul mâniei și flacăra entuziasmului tineresc pe care n-a putut s-o jertfească pe altarul patriei:

Câmpie-a Moscovei iubite
In care'n anii de'nfloriri
Pierdeam stingher atâtea clipe aurite,
Fără necazuri și’ngrădiri,
Tu ai văzut atunci vrăjmașii țării mele,
În foc și'n sânge'ntinsul tău se mistuia,
Dar viața-mi n'am jertfit-o răzbunării grele
Ci'n van mânia-mi clocotea...

Un an mai târziu, ca un ecou al evenimentelor din 1812 el scrie versuri cu aceleași accente:

Eu înfloream în liniște și nepăsare!
Vai, mie pentru tine'n luptă nu-mi fu dat
Sub grindina de schije dușmane să mă bat...
...De ce, în luptă al meu sânge n'a țâșnit,
De ce, cu mâna-mi de copil, strângând o spadă,
Rănit, eu n'am căzut'naintea ta grămadă.
Și'n zori, sub ale gloriei aripi, eu n'am murit...

După terminarea victorioasă a războiului, generația lui Pușkin creștea în atmosfera avântului național, în mijlocul frământării unor noi probleme sociale, al căror conținut principal era dragostea de țară și ura împotriva asupritorilor de orice fel. Căci oprimarea politică și socială a devenit pivotul domniei lui Alexandru, după ce repurtase strălucita victorie numai datorită spiritului de abnegație, curajului și vitejiei poporului rus. Dar tot poporul a fost acela care continua să poarte jugul și mai greu al apăsării moșierești cu tot alaiul nedreptăților sociale. Problema situației țărănimii iobage ajunsese în centrul preocupărilor societății ruse.
În poeziile scrise între anii 1817 – 1820 se afirmă din ce în ce mai precis trăsăturile specifice creației pușkiniene: optimismul, dragostea de libertate, umanismul, apropierea de realitatea concretă, simplitatea și claritatea stilului.
În 1817 după absolvirea colegiului Pușkin scrie oda «Libertatea» concepută sub influența ideilor lui Radișcev, «în care asemenea unui clopot ce cheamă la luptă, răsună cuvintele»:

Tirani ai lumii, tremurați.
Copii ai soartei schimbătoare!
Iar voi, căliți-vă mai tare,
Sculați, voi robi îngenunchiați!
Oriunde ochii mi-i arunc
Văd pretutindeni bice, fiare,
Văd al robiei plânset lung
Și rușinoase legi murdare.

După unii pușkiniști, această poezie este una dintre cele mai puternice opere ale liricii ruse cetățenești care a avut un uriaș efect asupra creșterii avântului revoluționar.
Oda «Libertatea» nu a văzut lumina tiparului, nu numai în timpul vieții lui Pușkin, dar și mult timp după moartea sa, deși era foarte cunoscută fiind răspândită în manuscrise, cu toate că cei ce păstrau aceste manuscrise, erau supuși la represiuni.
Prin acest poem Pușkin nu se opune monarhiei ci își exprimă doar nemulțumirea și dorința ca monarhul rus, Alexandrul I, să fie drept, uman și înțelept. Indignat de încălcarea legii de către monarh, el scrie:

S’ar lumina desigur regii.
Popoare n-ar mai suferi
Acolo unde forța legii
Cu libertatea s’ar uni.

Deși monarhia este autoritate legală, monarhul să nu se pună mai presus de lege, ci să o respecte cu strictețe:

Cârmuitori, cununi de rege.
Peste popoare v’ați urcat
Dar mai presus i-eterna lege.
Când doarme ea, e vai și amar!
Când, fie gloata, fie regii
Dispun cum vor de soarta legii.

Pușkin consideră că este inacceptabil ca într-o țară a drepturilor omului, monarhul să nu se subordoneze legii. Tânărul poet aduce exemple de tirani care privează oamenii de drepturile lor la libertate. Și e convins că cei care încalcă legea, mai devreme sau mai târziu vor fi pedepsiți, la fel ca Ludovic al XVI-lea și Paul I, care au plătit cu viata pentru că s-au pus mai presus de lege.. Această odă a fost primul produs al poetului în care a apelat la subiectul de libertate de oameni și personalități.
Pușkin descrie uciderea lui Pavel I în noaptea dinspre 11 spre 12 Martie 1801 de către complotiști (nu mai puțin de 60 de oameni), ofițeri din regimentele de gardă, care înainte de a se îndrepta spre castelul Mihailovschi, au băut multă șampanie la cina dată de contele P. A. Palen, pentru a-și face curaj. Toți purtau uniforma de gală.

Cum îmbătați de vin și rele
Merg tăinuiții ucigași
La fețe, dârzi, în inimi, lași,
Pe piept, cu panglici și cu stele.

În noaptea uciderii lui Pavel I, garda interioară a castelului o deținea un detașament din regimentul Semionovschi, al cărui șef era viitorul țar Alexandru I. (In fragmentele capitolului al X-lea din Evgheni Oneghin, Pușkin vorbește de regimentul Semionovschi, «...polcul celor mustăcioși ce pe-un tiran cu tot elanul l-au dat la gâzii fioroși»). Iată cum desrie Pușkin acest tablou:

Necredincioasa strajă tace.
Se lasă podul mișcător
Și poarta ’n noapte se desface
Prin mercenarii trădători.
Rușinea veacului l-a pătat.
Dau buzna ienicerii – fiare.
Cad lovituri fără onoare.
Pierii tiranu ’ncoronat.

În poezia «În greu surghiun siberian», scrisă trei ani mai târziu și dedicată prietenilor săi decembriști deportați în Siberia, Pușkin încearcă să ridice spiritul decembrist să mențină în ei speranța că va rămâne «veșnic vie» cauza pentru care s-au jertfit:

În greu surghiun siberian
Răbdați osânda cu mândrie;
Căci truda voastră nu-i în van,
Gândirea voastră-i veșnic vie.

Pușkin a înțeles cât de greu e să fii «несвободным душею», să nu ai sufletul liber, iar această libertate nu-ți va aduce nimeni în dar, ci trebuie să lupți pentru ea, să te jertfești, dar totodată el își exprimă nădejdea (Deși «Nădejdea, soră cu urgia,/ În hruba neagră de blesteme) «că va veni dorita vreme...», când:

Cădea-vor lanțuri, temniți crunte,
Și frații vor veni spre voi,
Cu libertatea scumpă’n frunte,
Să vă dea spada înapoi.

Pușkin era conștient că oamenii au nevoie de poezie, de aceea el se transformă cu o «sete spirituală» în poetul-profet, și chiar simte, în sine, această transformare miraculoasă, al cărei scop este să ardă prin «verbul» său inimile oamenilor.

Tema dragostei și prieteniei

Diacon Prof. Dr. Andrei Kuraev scria: «Să admitem, că ne-am propus să relevăm tema principală a vieții și operei lui Pușkin. Avem la dispoziție întreaga sa colecție de scrieri, o studiem minuțios, luăm fiecare vers, schiță și consemnare de jurnal și le categorisim, fiecare pe «raftul» său, în «mapa» sa. În felul acesta ne vom alege cu o mapă, să zicem, cu toate cele pe tema dragostei, o alta – pe tema peisajului, o a treia – lirică civilă, încă una – elegie a puterii, iar alta dimpotrivă – o demascare a puterii, pe temă ateistică și temă religioasă ortodoxă, tema prieteniei, istorie etc. O privire de ansamblu va descoperi cu ușurință tema principală după mapa cea mai voluminoasă. În cazul lui Pușkin, aceasta va fi, fără îndoială, tema lirică a dragostei, căreia poetul i s-a dedicat până la moarte».
Lirica de dragoste a lui Pușkin se distinge prin tonul ei elegant și prin puritatea sentimentelor. În poeziile «Către A. P. Kern», «Eu te-am iubit», «Iubita mea, e vremea», «Presimtire», «Floarea» ș.a.m.d. Pușkin cântă iubirea îmbinând, cel mai adesea, notația psihologică subtilă cu muzicalitatea interioară remarcabilă ce le dă o personalitate artistică aparte.
În poezia «Către A. P. Kern», scrisă în 1825, Pușkin descrie cum a întâlnit-o pentru prima dată pe A. P. Kern la Petersburg (în 1819, la o serată dată de familia Olenin), și cum s-a îndrăgostit de ea:

Mi-aduc aminte sfânta clipă:
Nainte-mi tu te-ai arătat,
Vedenie ce piere'n pripă,
Al frumuseții duh curat.

Iubita, asemuită cu «al frumuseții duh curat», este pentru poet un prilej de adorare și admirație, «de dulce amintire». Iubirea e «o sfânta clipă» ce aduce în suflet «credința, incântarea, viața»

Și iarăși tu te-ai arătat,
Vedenie ce trece 'n pripă,
Al frumuseții duh curat.
Și inima-mi în piept tresare,
Și, beată, freamătă de dor,
Și de credință, de'ncântare,
De viață, lacrimi și amor.

(Poetul a fost îndrăgostit de A. P. Kern și după plecarea ei, au continuat să întrețină corespondența. Kern a lăsat amintiri prețioase și pline de adevăr despre Pușkin, care redau imaginea vie a poetului).
Poezia de iubire a lui Puskin se caracterizeaza printr-o remarcabilă măsură, distincție, noblețe și spiritualitate, detașare de tot ce e egoist și meschin.
Pușkin poate iubi și «fără nădejde», «fără cuvinte», deși e chinuit de gelozie, totuși el poate iubi necondiționat, după cum mărturisește în poezia «Eu te-am iubit»:

Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,
De gelozie, de sfială chinuit.
Dea Domnul să mai fii cândva iubită
Așa adânc, așa gingaș cum te-am iubit.

Tema prieteniei, la Pușkin este la fel de importantă ca și tema dragostei. Pușkin simțea prietenia, la fel cum simțea iubirea, și această temă trece prin întreaga sa operă: de la primele sale încercări literare, până la ultimele opere.
Scrie și dedica poezii prietenilor săi scriitori, intelectuali, personalități ale vremii, însă nu o uita nici pe «tovarășă de vreme rea», «Prietenă cu tâmple sure» – Arina Rodionovna – (care l-a însoțit în anii surghiunului de la Mihailovscoe. «Seara mi-o petrec ascultând povești – scrie el în Noembrie 1824 fratelui său Lev Sergheevici – și astfel compensez lipsurile blestematei mele educații. Cât de minunate sunt aceste basme! Fiecare din ele e un poem!») și scrie poezia «Dădacei» în 1826 la Moscova, în timpul primei despărțiri de după ce au stat împreună timp de 2 ani la Mihailovscoe, care poetul e sigur că îl așteaptă:

Prietenă cu tâmple sure,
Tovarășa de vreme rea!
Cu brazii singură-n pădure
Aștepți de mult sosirea mea.

Natura în creația lui Pușkin

Maxim Gorki, mare iubitor al poeziei lui Pușkin, spunea că el găsește «mai multă înțelepciune și frumusețe vie» în poeziile lui Pușkin, decât în «pâlpâirea rece a stelelor sau în tăcerea deșertului».
În lirica lui Pușkin, un loc important ocupă creațiile în care zugrăvește cu o frumusețe și o putere surprinzătoare adevărate tablouri pitorești. Bogata viață spirituală i-a permis să descopere natura în toată frumusețea ei. Odată descoperite aceste tablouri ale naturii, zugrăvite cu mare măiestrie, nu se mai pot uita, cum nu se poate uita copilăria.
«Poezia lui Pușkin – remarca Bielinski – este uimitor de fidelă realității ruse, fie că descrie natura rusă, fie că zugrăvește caracterele ruse; acesta este motivul pentru care Pușkin a fost proclamat în unanimitate poetul cu adevărat național al Rusiei, poet popular (...) Grandioasa imagine a Caucazului este zugrăvită pentru prima dată în poezia rusă. Numai datorită poemului lui Pușkin, societatea rusă a cunoscut pentru prima dată Caucazul».
Atât în poemul «Prizonierul din Caucaz», la care făcea referire Bielinski, cât și în poezia «Caucazul» scrisă în 1829 în timpul călătoriei prin Caucaz se întâlnesc crâmpeie de viață și tablouri din natură redate cu o măiestrie neîntrecută:

Sub mine-i Caucazul. Pe-o culme stingher
Deasupra zăpezii, pe-un fir de cărare,
...................................................................
Sub mine trec norii ce-alene străbat,
Prin ei se aude dând vuiet cascada
Și piscuri pleșuve țâșnesc cu grămada,
Mai jos crește mușchiul, tufișu-i uscat,
Iar dincolo-s codrii, verdeață înaltă,
Și pasărea cântă și ciutele saltă.
Iar dincolo-s oameni prin munți cuibăriți
Și mișună turma prin văile grase,
Păstorul coboară spre văi mult voioase,
Aragva gonește 'ntre țărmii umbriți.
La pas călărețul se pierde 'n strâmtoare.

«Versul lui curge, fie ca șipotul unei ape de munte, fie ca revărsarea cascadelor năvalnice, dar totdeauna redând sunetele unei melodii armonioase în care elementul sonor este expresia însăși a gândirii. El cerea ca versul să exprime simțăminte adânci și gândire poetică, iar proza: «Idei și idei – fără ele, oricât de strălucite ar fi, expresiile nu servesc la nimic».6
Descrierea anotimpurilor din «Caucazul», «Evgheni Oneghin», «Seara de iarnă», «Avalanșa», sau «Dealurile Gruziei», reprezintă fiecare un moment smuls din viața personală, din amintiri legate de gânduri despre prieteni, sau despre ființa iubită, ca în poezia «Dimineți de iarnă», scrisă în 1829 la moșia familiei Vulfov – Malinnichi, unde Pușkin a stat aproape trei săptămâni:

Ce zi frumoasa! Ger si soare.
Iubita mea, mai dormi tu, oare?
Deschide ochii larg si sari
Din somnul dulce. Iata zorii.
Acum în calea Aurorii
Ca Steaua Nordului rasari.

Aseara viscolea într-una.
Arar iesea pe ceruri luna
Din nouri, si-o asemanam
Cu-o palida, galbuie pata.
Iar tu stateai îngândurata...
Si-acuma... uita-te pe geam...

Dintre toate anotimpurile, Pușkin, cel mai mult a adorat toamna, după cum ni se destăinuie în poezia «Toamna»:

Из годовых времен я рад лишь ей одной,
В ней много доброго; любовник не тщеславный,
Я нечто в ней нашел мечтою своенравной.

Primăvara nu era pe placul poetului:

Теперь моя пора: я не люблю весны;
Скучна мне оттепель; вонь, грязь - весной я болен;

Deși Pușkin asocia acest anotimp cu moarte, dar moartea, de asemenea, poate fi frumoasă. Toamna, odată cu moartea naturii, poetul uită de toate și se trezește la adevărata viața creativă, se întoarce la el inspirația și simte cum cresc în corpul său forțe proaspete:

И забываю мир - и в сладкой тишине
Я сладко усыплен моим воображеньем,
И пробуждается поэзия во мне...

Vocația poetului

«Ars poetica» pușkiniană, alcătuită de Vl. S Soloviov, cuprinde poeziile: «Prorocul», «Poetul», «Poetul și gloata», «Câtre poet», «Ecoul» și «Exegi monumentum». Dacă așezăm aceste texte în ordinea cronologică – spune Alexandru Korabliov – vom remarca legătura conceptuală dintre ele.
În poezia «Prorocul», scrisă în 1826, poetul asemenea unui profet, are revelația renașterii spirituale – a transfigurării esenței sale omenești. (...) Când omul deschis spre lumea spirituală este pregătit realmente să-și asume adevărurile ei, el este vizat de un trimis al acestei lumi.
În poezia «Poetul», scrisă în 1827, Pușkin prezintă creația ca un proces, declanșat de forțe superioare, iar singură, dorința de a crea nu este suficientă. Pentru crearea unei opere este nevoie de bunăvoința unei forțe superioare.
Poezia «Poetul și gloata» («Poetul și vulgul» scrisă în 1828, este o poezie dialog care continuă clarificarea stărilor poetice și nepoetice, care aici apar personificate în chipul poetului și în cel al gloatei.
Poetul apare din nou ca sacerdot, iar poezia – jertfire.
Potrivit acestui lucru, după Alexandr Korabliov, sunt determinate oboectivele poeziei:
«... nu reprezintă «emoții cotidiene» – adică nu ceea ce tulbură omul în viața de zi cu zi;
nu este «profit» – adică ceva care să aducă vreun «folos» material (bani, faimă etc.);
nu este «luptă» – adică ceva care să stimuleze activitatea vitală.
Iar scopurile poeziei sunt:
«inspirație» – adică spiritul care coboară asupra omului;
«dulci sunete» – adică armonia compusă din sunete;
«rugăciune» – adică adresarea către lumea superioară, către ființele superioare»7.
Pușkin continuă această temă și în poezia «Către poet», scrisă în 1830, sub forma adresării «poetului către poet».
Poezia «Exegi monumentum» s-a bucurat și se bucură de o atenție deosebită, aproape de către toți pușkiniști și asta poate datorită, în primul rând, pentru că motto-ul a fost luat din oda lui Horațiu «Ad Alpomenna» și s-au scris foarte multe asemenea poezii în literatura rusă, iar în al doilea rând, că a fost scrisă în anul 1836, spre sfârșitul vieții sale, și reflectă aproape întreaga viață a poetului, care vorbește foarte mult despre nemurirea artei și totodată de nemurirea creatorului de frumos:

Am deșteptat în inimi cu lira-mi bunătatea,
Deaceea de popoare mult timp voi fi iubit.

Pușkin era sigur că trebuie să scrie această poezie, deoarece s-ar putea să nu-i mai ajungă timpul. Spre sfârșitul vieții este convins că se poate compara în slavă cu oricare dintre marii poeți antici și că monumentul spiritual clădit de el va fi:

Mai sus decât columna lui Alexandru, 'n zare Se va'nălța triumfător.

(«Columna lui Alexandru» — coloana care se înalță în piața palatului. Pușkin scria în jurnalul său Ia 28 Noembrie 1834: «Am plecat din Pb. cu cinci zile înainte de dezvelirea columnei lui Alexandru ca să nu fiu de față la ceremonie»).


Nu, n'am să mor cu totul și sufletu-mi în lira,
Lăsând în țărnă trupul, va dăinui mereu;
Cât timp poeți pe lume cântările-și resfiră
Slăvit socot să fiu și eu.
M'or pomeni'n Rusia cea mare, pân'departe,
Nenumărate graiuri pe mii și mii de buze...

Drumul creației, în viziunea lui Pușkin este drumul minții, mișcarea în sus – drumul desăvârșirii care se dobândește prin «abnegație», ascetism, înseamnă dobândirea valorilor spirituale, pe lângă care toate «recompensele» pământești sunt devalorizate.
Pentru a-l înțelege pe Pușkin, trebuie să-l citim «Nu mitoligic, nu istoric-cultural, nu psihologic, nu dialectical, ci pur și simplu să-l citim în modul cel mai simplu – spune Alexandr Korabliov – «Simplu» înseamnă «a la Pușkin», adică «adevărat», «firesc». «Simplu», înseamnă și «complex», pentru că nimic nu e mai complicat ca adevărata simplitate, nemaivorbind de căile de a o atinge»8.












Note

1. A. Korabliov, Alxandr Pușkin: teoria poeziei (trad. Ana-Maria Brezuleanu), Pușkin Universal studii, București, 2002, p. 27.
2. C. Dobrogeanu-Gherea, Studii critice, Editura pentru literatură, București, 1967, p. 511.
3. C. Dobrogeanu-Gherea, Studii critice, pp. 511-512.
4. A. Pușkin, Dama de pică, București, 1915, p. 8.
5. T. Gane, Pușchin – creator de epocă literară, București, 1954, p. 7.
6. T. Gane, Pușchin – creator de epocă literară, p. 444.
7. T. Gane, Pușchin – creator de epocă literară, pp. 41- 43.
8. A. Korabliov, Alxandr Pușkin: teoria poeziei (trad. Ana-Maria Brezuleanu), Pușkin Universal studii, pp. 23 - 25