Există, am putea spune, două feluri de întrebări: cele cărora li se poate oferi un răspuns și altele care sunt sortite să rămână totdeauna o necunoscută. Ceea ce le desparte pe unele de celelalte nu este subiectul pe care îl implică, ci acel câmp al cunoașterii unde presupunem că își află soluția. Spre exemplu, există o distincție sesizabilă între întrebările generale, care păstrează acea limită a contingenței, precum: „Ce este un măr?” ori: „Câte stele se află în galaxia noastră?” și altele de o natură diferită: „Cine ne-a creat?” sau: „Care este rostul existenței?” Dintre acestea, cele din urmă se îndreaptă către un spațiu nedefinit, non-contingent și incognoscibil, răspunsul lor situându-se dincolo de sfera umană. Consecința repetatelor eșecuri de a le soluționa a fost acceptarea acestor limite ale cunoașterii – față de întrebările capitale ale existenței, filosofia se află într-o continuă retragere, concentrându-se în aria imediată a materialismului. Totodată, putem vedea în această deplasare începutul unei așa-zise perioade a maturizării, caracterizată prin refuzul de a mai tolera dominația conceptelor și ideilor derivate din acel spațiu al non-contingenței. Spre exemplu, omul modern, confruntându-se cu problema originii sale, va fi mult mai receptiv față de explicațiile pe care i le oferă teoria evoluționismului, existând mai multe șanse să le accepte pe acestea și să respingă vehement creaționismul. Drept urmare, singura realitate socială eficientă care i se impune și căreia i se subordonează – indiferent de opțiunea sa religioasă – este, desigur, cea materială: economia.
„Nebunia va fi odinioară starea normală a minții omenești! Planeta noastră va fi un vast balamuc! Biata omenire! După atâta prostie, frumos sfârșit!” (1)
Însă această configurare nu a fost nicidecum una imediată. Procesul istoric al întemeierii și instituționalizării ulterioare a materialismului începe încă din era precreștină; el reprezintă rezultatul unor prefaceri îndelungate – sociale, economice, politice și culturale –, care vor conduce, treptat, către o devalorizare irecuperabilă a sacrului.
Legile economiei devin legile societății înseși, unde fiecărui individ îi este atribuită o anumită valoare în funcție de eficiența sa economică – acea capacitate de a fi productiv, util din perspectiva structurilor inerente capitalismului. Pentru a putea fi integrat, individul trebuie să producă, sub o formă sau alta, capital; imposibilitatea de a îndeplini această condiție îl transformă într-o prezență excedentară, marginală și indezirabilă. Subiectul ineficient, neproductiv nu este util societății; totuși, el poate fi recuperat economic, dacă este subordonat proceselor de producție.
Regulile unui astfel de sistem nu trebuie nicidecum să ne surprindă, deoarece au fost anticipate încă din a doua jumătate a secolului XVIII de către părintele economiei moderne, Adam Smith, care teoretiza că egoismul și dorința de profit a indivizilor îi vor determina, cumva, să acționeze în favoarea dezvoltării economice și, implicit, a necesităților comunității – conceptul mâinii invizibile. Experiența ne-a arătat însă că acest lucru nu se întâmplă întotdeauna. Egoismul capitaliștilor, departe de a aduce vreun beneficiu comunității, degenerase la vremea respectivă în exploatarea clasei muncitoare care, într-adevăr asuprită, avea să se îndrepte încrezătoare către comunism.
Cu toate că materialismul își are originile în spațiul Greciei antice, printre filosofii presocratici, precum atomiștii Leucip și Democrit, consolidarea acestui mod de a percepe existența se va produce abia către sfârșitul primei jumătăți a secolului XIX, concomitent cu revoluția industrială demarată în Anglia și ascensiunea ulterioară a marxismului care trasează, cu o claritate neîntâlnită la niciunul dintre precursorii acestei doctrine, întregul curs al evoluției civilizației, sintetizând o formulă unică:
„Istoria tuturor societăților de până azi este istoria luptelor de clasă.” (2)
Dincolo de aparența reducționismului brutal, respingător, enunțul de față reprezintă, fără nicio îndoială, una dintre cele mai precise imagini ale realității sociale abrutizante, unde totul se câștigă prin luptă. Principiul liberei concurențe garantează fiecărui individ doar posibilitatea participării la competiție, dar, din păcate, nu presupune și o egalitate a șanselor.
Însă riscul și miza tot mai ridicată pe care astfel de conflicte perpetue o presupun, determină o anumită gestionare rațională a acestora, ce îmbracă adesea forma unor prealabile tratative prin care se caută un compromis, încercând să se păstreze dezacordurile în limitele lor teoretice. Desigur că, atunci când demersurile diplomatice eșuează, divergențele vor fi, în final, rezolvate pe câmpul de bătălie. Însă întotdeauna a existat o intenție comună de a implementa reformele necesare într-un mod cât mai pașnic cu putință. Tocmai din această cauză, politica – unicul mijloc de reconciliere al părților beligerante – ocupă un loc atât de important în sfera activităților umane, fiind una dintre cele mai necesare instituții ale societății moderne. Omul politic reprezintă o treaptă superioară a civilizației – el are amabilitatea să negocieze înainte de a-și impune punctul de vedere. Iar un astfel de aspect nu trebuie nicidecum neglijat: omul politic și, prin urmare, politica în sine nu constituie, așa cum s-ar putea crede, o instanță imparțială, ci, dimpotrivă, este cea mai părtinitoare cu putință, deoarece fiecare grupare va pleda în favoarea intereselor imediate – economice și nu numai – ale categoriei sociale pe care o reprezintă. De regulă, politicianul își susține cu tărie cauza, nu pentru că aceasta ar fi cea mai eficientă ori rațională, ci datorită faptului că reflectă propriile necesități.
„Domnilor! Susțineți cineva o opinie contrară aceleia ce susținem noi? Sunteți turbați?” (3)
Însă, către începutul secolului XXI, odată cu dezvoltarea fără precedent a mijloacelor mass-media, politica, s-ar putea spune, a pășit într-o nouă eră. În ianuarie 2001, cotidianul italian La Republica publică un articol intitulat „De la joc la carnaval”, semnat de Umberto Eco – binecunoscutul scriitor, critic literar, semiotician – care, printre altele, creionează următoarea imagine a politicii actuale:
„S-a carnavalizat politica, pentru care se întrebuințează acum îndeobște expresia de politică-spectacol. Parlamentul fiind lipsit tot mai mult de autoritate, politica se face la televiziune, ca o confruntare de gladiatori, iar pentru a legitima un președinte al consiliului de miniștri, acestuia i se aranjează o întâlnire cu Miss Italia. Care, între altele, nu apare îmbrăcată ca o femeie normală (și mai degrabă inteligentă, cum li s-a părut multora), ci în costumația de Miss Italia (va veni și ziua în care președintele, dornic să se legitimeze, va trebui să apară deghizat în președinte).” (4)
Viitorul, așa cum îl anticipează scriitorul italian, este cât se poate de macabru – acest joc al măștilor ne va conduce către ziua în care președintele însuși, devenit un simplu intermediar al puterii, sa va costuma în președinte; el va afișa o autoritate pe care, de fapt, nu o mai deține. Însă, cine va fi atunci adevăratul conducător?
„Dar, nenea Anghelache, cuminte, n-a vrut să răspunză.” (5)
Să nu ne înșelăm însă! Enunțul în chestiune nu reprezintă nicidecum doar o critică adresată politicii decadente, ci reflectă, în egală măsură, imaginea unui public degenerat, asemănător plebeilor care se înghesuiau odinioară, asudați și gălăgioși, pe băncile Colosseumului pentru a privi spectacolele degradante. Iar în zilele noastre, un președinte al consiliului de miniștri, pentru a se legitima, nu apare în fața cetățenilor alături de vreun scriitor cunoscut – un om de cultură –, deoarece acesta ar fi un gest nepopular (!), care nu ar putea câștiga adeziunea nimănui – cel puțin, nu în aceeași măsură precum Miss Italia. Umberto Eco descrie, pe lângă disfuncționalitățile politicii carnavalești, și un public a cărui rațiune se reduce la satisfacerea imediată a pulsiunilor instinctuale – un public cu desăvârșire materialist, care, în pofida secolelor de civilizație, nu își poate dori altceva decât pâine și circ.
„Are publicul cap să mai citească un roman, să mai privească o pictură, să mai asculte o tragedie când nu știe dacă d. cutare sau cutare mai rămâne sau nu la minister?” (6)
Imagini similare – la fel de respingătoare – ale publicului le consemnează și Caragiale, descrierea sa fiind cu atât mai incomodă cu cât se referă la realitatea socială a României sfârșitului de secol XIX – perioada marilor clasici ai literaturii:
„La noi n-avem azi decât o strânsură de lume din ce în ce mai mare, mai împestrițată și mai eterogenă. Această strânsură de năvală, care-și schimbă fizionomia în fiece zi, care n-are nicio nevoie mai presus de cele individuale, care nu poate avea o tradiție și, prin urmare, în nicio împrejurare unitate de gândire și de simțire, este departe de a fi ceea ce se înțelege prin cuvintele «societate așezată».” (7)
Carnavalescul politicii pe care Umberto Eco îl surprinde în articolul său, atribuindu-i o dată mult mai recentă, este anticipat însă cu mai bine de un secol în urmă de către I. L. Caragiale, în viziunea căruia acest concept capătă proporții neobișnuite – scriitorul ne mărturisește el însuși predispoziția sa pentru exagerare: „Simt enorm și văd monstruos”. Aceste cuvinte, consemnează apropiatul său, Paul Zarifopol, „lămuresc o metodă artistică” (8); formula de față, confirmă și Al. Paleologu, „rezumă estetica” (9) marelui dramaturg.
Literatura lui Caragiale se articulează într-un cadru istoric conflictual: o societate predominant agrară, în care se întâlneau laolaltă feudalismul, capitalismul – insuficient dezvoltat – și socialismul care avea să constituie baza viitorului comunism; iar deasupra întregii faune pestrițe domnea cu o autoritate unanim recunoscută regele Carol I (1866-1914), care preluase tronul în urma abdicării lui Alexandru Ioan Cuza.
Primele partide politice din România s-au format abia în a doua jumătate a secolului XIX – după anul 1866, când a fost adoptată cea dintâi Constituție a țării –, însă acest retard va fi degrabă recuperat printr-o activitate destul de consistentă.
Cel mai important a fost: Partidul Național-Liberal – ținta constantă a ironiilor lui Caragiale –, înființat la data de 24 mai/5 iunie 1875, avându-l ca președinte pe Ion. C. Brătianu, care va guverna între 1882 și 1883 împreună cu C. A. Rosetti, apoi singur până în 1891. El va fi urmat de fratele său, Dumitru C. Brătianu (1891-1892), și de Dimitrie A. Sturdza, între 1892 și 1909, unul dintre principalii detractori ai marelui dramaturg. D. A. Sturdza, prin raportul său defavorabil prezentat în ședința Academiei din 1891, îl împiedicase pe Caragiale să obțină un premiu meritat.
„Să răstorni balivernele răscăcărate și apocaliptice, să combați apucăturile lipsite de omenie, să-ți bați joc de ridicul? Dar atunci vrei să ne răstorni pe noi liberalii (...).” (10)
Partidul Conservator apare formal abia la data de 3 februarie 1880, la București. Dintre liderii săi îi amintim pe Petre P. Carp (1907-1913) și Titu Maiorescu (1913-1914). Ulterior, la 3/16 februarie 1908, va apărea și un Partid Conservator-Democrat sub patronajul lui Take Ionescu – el va beneficia în campania sa de sprijinul lui I. L. Caragiale.
În virtutea „necesității”, pe lângă acestea trei, au mai apărut, desigur, multe altele: Partidul Liberal-Democrat, Partidul Liberalilor-Sinceri, Partidul Liberalilor-Moderați, Partidul Constituțional, Partidul Liberal-Conservator – o formațiune politică destul de bizară, care „se scălda deopotrivă în ape conservatoare și liberale” (11) –, Partidul Naționalist-Democrat și Partidul Democrației-Naționale (?!), Partidul Democrat-Radical, Partida Þărănească, Partidul Þărănesc și, desigur, Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România, înființat la 31 martie/12 aprilie 1893, dintre ai cărui conducători îl amintim pe cunoscutul critic Constantin Dobrogeanu-Gherea, bun prieten al marelui dramaturg. Rămâne doar să ne închipuim cum în această cumplită dezordine bântuiau năuci, în absența oricărei convingeri sau idei diriguitoare, „rumânii imparțiali”, „în toate Camerele, cu toate partidele”, căutându-și „coledzii”, migrând oriunde-i purta interesul de moment – „luptă, luptă si dă-i, si dă-i si luptă...” [sic]. Această neobișnuită proliferare a speciei politice nu avea să rămână neobservată: „Se înțelege că nu se poate face nici știință, nici artă cumsecade în țara asta; care va să zică, numai politică!” (12), notează Caragiale.
Împrejurările inedite i-au furnizat dramaturgului un foarte bogat material sociologic. Din pricina acestui fapt, lucrările sale au totodată o deosebită valoare istorică, oferindu-ne poate cea mai amplă imagine – deși caricaturală – a societății românești din acea perioadă: țărani, burghezi inculți, diverși diletanți, nepoței și bunicuțe, ofițeri mucaliți, studenți, jurnaliști, funcționari corupți, avocați și politicieni demagogi, precum și anumite personaje inclasabile, unice în literatura noastră – Mitică, amicul X..., Moftangiul și Moftangioaica –, reproducându-le micile slăbiciuni și viciile în instantanee de o precizie aproape fotografică. Cu toate că distinsul profesor Pompiliu Eliade (ulterior director al Teatrului Național) a subapreciat-o, considerând-o perisabilă datorită categoriei tranzitorii – mica burghezie – asupra căreia a insistat dramaturgul, opera caragialiană impresionează tocmai prin diversitatea sa nemaiîntâlnită, dovedindu-se cu atât mai prețioasă cu cât, asemeni bucăților de chihlimbar ce păstrează milenii de-a rândul micile insecte, ea conservă elemente ale societății care, altminteri, ar fi rămas iremediabil pierdute.
„Literatura este, precum cu drept cuvânt s-a spus, sora mai mare a Politicei” (13), afirmase Caragiale într-un articol intitulat „Literatura și Politica”, însă generațiile următoare, din păcate, aveau să uite acest adevăr exprimat cu atâta claritate: literatura a fost și va fi întotdeauna superioară politicii.
Valoarea unui scriitor nu va fi cu nimic scăzută de lipsa convingerilor politice, însă politicianul, fără o minimă cunoaștere a literaturii, poate fi numit incult.
Personajele dramaturgului se află angrenate într-un perpetuu dialog, observă Mircea Iorgulescu – „ocupația cea mai răspândită în lumea lui Caragiale e statul de vorbă” (14); „în această lume, nimic nu valorează cât o conversație, deși orice conversație nu valorează nici doi bani.” (15) Caragiale nu îngăduie cu niciun chip acele momente de introspecție în care firul narativ l-ar putea conduce pe cititor către lumea interioară a Miței Baston sau, poate, Efimiței ori a lui Cațavencu, Trahanache sau Farfuridi; astfel de ființe sunt, în aparență, prea banale ori primitive, pentru a crea iluzia unei atare profunzimi. De altfel, satira nici nu reclamă un studiu mai pătrunzător al caracterului, care, prin excesivitatea detaliilor, ar putea conduce la anularea comicului. O astfel de incursiune inoportună scriitorul, desigur, o evită, o interzice cu desăvârșire.
Departe de a fi un introvertit, omul caragialian este totuși un gen problematic, dificil de clasificat – o ființă care încearcă să-și disimuleze angoasa vorbind, trăncănind, discutând orice pentru a acoperi un vid interior. Acest om posedă o identitate minimală și, cu toate acestea, deosebit de eficientă, redusă la câteva trăsături ferme, expresive și inconfundabile; acest procedeu conduce totodată către un anumit schematism al caracterelor. Toate elementele care îi conturează acea personalitate distinctă se păstrează cu strictețe în limita manifestării lor exterioare: un nume care sugerează anumite deficiențe ale caracterului – Edgar Bostandaki, Lache, Gudurău, Leonică, Agamemnon Dandanache, vechi „luptător” de la ’48 – sau diferite ticuri verbale: „curat murdar”, „curat ca un câine”, „aveți puțintică răbdare!”, „care va să zică”, „dacă pot pentru ca să...”. Însă, aceste limitări nu reprezintă altceva decât exigențele genului satiric.
„O eroare curentă, când îl citim pe Caragiale sau când îi auzim pe actori rostindu-i replicile – notează Nicolae Manolescu –, este de a nu acorda atenție conținutului acestora. Expresivitatea e așa de puternică încât asurzește mesajul.” (16) Într-adevăr, atât cuvintele deformate și ridicole, cât și dialogul care se deplasează treptat către absurd sunt suficient de captivante în sine pentru a estompa gravitatea actelor nelegitime; atenția cititorului se concentrează mai degrabă asupra elementelor de limbaj, fără a mai observa că dincolo de astfel de efecte atent studiate se ascund personaje de o moralitate mai mult decât îndoielnică, pe care, altminteri, le-am putea disprețui.
„În lumea lui Caragiale falsul și ilicitul capătă autoritate și sunt autorizate de autoritățile înseși, conviețuirea în ilegalism și fraudulos constituind un puternic factor de unitate colectivă și de armonie socială.” (17) Corupția devine un mod de viață, un mediu care generează indivizi atipici, incapabili de a-și conștientiza decăderea – imoralitatea este tocmai acel factor care asigură coeziunea grupului. Atâta timp cât toți sunt culpabili și compromiși, nu poate exista dezbinare sau critică, ci o uniformă și binevenită „înțelegere reciprocă”; nimeni nu poate arunca piatra.
De pildă, în comedia O scrisoare pierdută, exprimarea defectuoasă a lui Ghiță Pristanda – polițistul corupt, declasat –, datorită comicului pe care-l stârnește, îi conferă acestuia o imagine mai degrabă pozitivă; el pare a fi un individ destul de inofensiv – un biet instrument, el însuși o victimă a împrejurărilor: „famelie mare... renumerație după buget mică...” (18) –, într-atât de naiv și inconștient, încât numai un om deosebit de scrupulos l-ar putea învinovăți. Și totuși Pristanda este, fără îndoială, un ins dăunător, capabil de multe mârșăvii:
„O făcurăm și p-asta... și tot degeaba. Am pus mâna pe d. Cațavencu... Când am asmuțit băieții de l-a umflat, striga cât putea: «Protestez în numele Constituției! Asta e violare de domiciliu!» – Zic: «Curat violare de domiciliu! da’ umflați-l!» Și l-au umflat. L-am turnat la hârdăul lui Petrache. M-am întors cu birja acasă la el, am căutat prin toate colțișoarele, am ridicat dușumelele, am destupat urloaiele sobii, am scobit crăpăturile zidului: peste putință să dau de scrisoare. M-am întors la poliție, l-am scotocit prin buzunare, peste tot: nu e și nu e. L-am amenințat că am poruncă de la conul Fănică să-l chinuiesc ca pe hoții de cai...” (19)
Personajele caragialiene alcătuiesc o lume a cărei primă caracteristică este vitalitatea debordantă, excesivă, cuprinsă parcă de un adevărat delir verbal; o lume în care se vorbește oricum – vulgar sau afectat, insinuant, cu înflăcărare ori indiferent; cu oricine și oriunde – îndeosebi prin berării și cafenele –, dar nu despre orice, căci gândurile indivizilor se îndreaptă obsesiv către un singur lucru: politica – „spiritul public se agită asupra atâtor și atâtor cestiuni, toate «vitale, a căror dezlegare nu mai poate suferi întârziere».” (20)
Pentru omul caragialian politica este, după caz, fie o profesie – exercitată întotdeauna cu o desăvârșită incompetență –, fie o pasiune irepresibilă; ea constituie centrul în jurul căruia gravitează, pradă delirului lor specific, aceste ființe incapabile, care încearcă să-și uite propria nimicnicie amețindu-se cu bere, idei mărețe, „cestiuni importante” și propriile cuvinte. Politica este opiumul micului burghez.
Omul politic caragialian devine purtătorul unei anomalii de ordin ideologic, pe care nu pare a o sesiza; el acționează sistematic împotriva unicului său principiu: patriotismul – afișat în modul cel mai ostentativ, dar reductibil, în esență, la necesitatea de a parveni; dobândirea unei funcții, căpătuiala sunt singurul său deziderat. De fapt, politicianul, în pofida vehemenței discursurilor sale entuziaste, înflăcărate, dar incoerente și ridicole, nu ar putea fi capabil nici de cel mai neînsemnat sacrificiu pentru înfăptuirea binelui comun – tocmai prezența sa împovărătoare aduce serioase prejudicii comunității, care trebuie să susțină un astfel de individ inutil și duplicitar. Devotamentul său față de popor, ale cărui interese pretinde a le sluji, este cât se poate de abstract, pur teoretic – așa-zisul patriotism, etalat în orice împrejurare, constituie rezultatul unui bizar proces de mimetism: omul politic își construiește imaginea cea mai eficientă pentru a se integra cu succes într-un grup – partid politic – al cărui scop nu este altul decât guvernarea. Însă, condiția sa de bun cetățean, interesat în primul rând de progresul și bunăstarea „țărișoarei” lui, reprezintă doar una dintre măștile pe care acest parazit și le confecționează pentru a putea supraviețui – în lupta pentru existență, patritotismul devine acel instrument care, folosit cu îndemânare, poate prilejui ascensiunea în societate. Apoi, întreaga formațiune politică alcătuită din astfel de indivizi încearcă să se legitimeze, cumva, în fața cetățenilor al căror acord trebuie să îl obțină. Numai guvernând grupul își poate asigura existența economică; bineînțeles, fiind o categorie neproductivă, politicienii apelează la bugetul de stat – banii publici, impersonali –, din care fiecare dintre ei, după nevoi, poate sustrage câte ceva fără a păgubi pe „nimeni”.
Totuși, din mizeria, exploatarea fără seamăn a țăranilor „a rezultat și luxul nechibzuit al proprietarilor, și înavuțirea nemăsurată a arendașilor, și câștigurile enorme ale Băncilor, și bacșișurile administrației publice și, mai încă, ridicarea mereu crescândă a veniturilor Statului” (21), afirmă Caragiale în cunoscutul său articol „1907. Din primăvară până-n toamnă”.
Lipsa de coerență, verticalitate și ipocrizia capătă o valoare paradigmatică, devenind trăsăturile definitorii ale fiecărui exemplar al speciei politice, căreia dramaturgul îi dezminte cu tărie orice motivație dezinteresată, nobilă – clasa politică este una eminamente parazitară.
Caragiale nu a dezavuat determinarea pur materialistă a politicianului doar în operele sale dramatice, unde această deficiență ar putea fi rodul exagerării comice, ci și în articolele sale politice cele mai cunoscute, unde critica sa este mult mai severă:
„Împărțită în două bande, ce se numesc cu pretenție «istorice» – liberal și conservator –, bande mai nesocotite decât niște seminții barbare în trecere, fără respect de lege, fără milă de omenie, fără frică de Dumnezeu – această oligarhie legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe care le-a făcut ieri, preface mâine legile făcute azi, ca poimâine să le calce și pe acelea, fără spirit de continuitate și fără altă sistemă decât numai împăcarea momentană a exclusivelor ei interese, pentru perpetuarea sacrei organizațiuni numite aci democratice.” (22)
Politicianul, așa cum îl creionează Caragiale în acest citat, este nici mai mult, nici mai puțin decât un bandit, dar unul care a conceput cel mai eficient mjiloc de a jefui: guvernarea – care devine astfel o formă superioară de jaf organizat. Tocmai de aceea alegătorul, cetățeanul, fie el turmentat sau nu, știe că votul, alegerea sa nu mai este una autentică, deoarece nu poate schimba nimic: între un bandit sau altul, liberal ori conservator, roșu sau alb, nu există nicio diferență.
„Eu... pentru cine votez?” (23) – întreabă cetățeanul nedumerit.
Caragiale a imortalizat această tagmă infamă a politicienilor, care, fiind constrânși să existe numai prin minciună, trădare și compromisuri, regresează, treptat, către o stare primitivă, informă a intelectului, caracterizată printr-o dezagregare irecuperabilă a structurilor raționale – în acest stadiu avansat al degradării, funcționarea lor pare a fi cu totul haotică. Discursul omului politic caragialian relevă o impresionantă capacitate de a articula enunțuri cu desăvârșire incoerente; dezordinea verbală reflectă o gândire aflată în derivă:
„Atunci, iată ce zic eu, și împreună cu mine (începe să se înece) trebuie să se [sic] zică asemenea toți aceia care nu vor să cază la extremitate (se îneacă mereu), adică vreau să zic, da, ca să fie moderați... adică nu exagerațiuni!... Într-o chestiune politică... și care, de la care atrârnă viitorul, prezentul și trecutul țării... să fie ori prea-prea, ori foarte-foarte... (se încurcă, asudă și înghite) încât vine aci ocazia să întrebăm pentru ce? da... pentru ce?... Dacă Europa... să fie cu ochii ațintiți asupra noastră, dacă mă pot pronunța astfel, care lovesc soțietatea, adică fiindcă din cauza zguduirilor... și... idei subversive... (asudă și se rătăcește din ce în ce) și mă-nțelegi, mai în sfârșit, pentru care în orce ocaziuni solemne a dat probe de tact... vreau să zic într-o privință, poporul, națiunea, România... (cu tărie) țara în sfârșit... cu bun simț, pentru ca Europa cu un moment mai nainte să vie și să recunoască, de la care putem zice depandă... (se încurcă și asudă mai tare) precum, – dați-mi voie – (se șterge) precum la 21, dați-mi voie (se șterge) la 48, la 34, la 54, la 64, la 74 asemenea și la 84 și 94, și ețetera, întru cât ne privește... pentru ca să dăm exemplul chiar surorilor noastre de ginte latine însă!” (24) – în acest fel perorează Tache Farfuridi, care, atâta cât se poate înțelege din discursul său aberant, argumentează în favoarea grupării conservatoare.
Candidatul „grupului tânăr, inteligent și independent”, Nae Cațavencu – adeptul ideilor liberale –, „ultra-progresist” și „liber-schimbist” (?!) îi este întrucâtva superior lui Farfuridi din punctul de vedere al logicii frazelor, dar, cu siguranță, la fel de corupt sub aspect moral:
„Domnilor!... Onorabililor concetățeni!... Fraților!... (plânsul îl îneacă.) Iertați-mă, fraților, dacă sunt mișcat, dacă emoțiunea mă apucă așa de tare... suindu-mă la această tribună... pentru a vă spune și eu... (plânsul îl îneacă mai tare.)... Ca orice român, ca orice fiu al țării sale... în aceste momente solemne... (de abia se mai stăpânește) mă gândesc... la țărișoara mea... (plânsul l-a biruit de tot) la România... (plânge. Aplauze în grup.)... la fericirea ei!... (același joc de amândouă părțile)... la progresul ei! (asemenea crescendo)... la viitorul ei! (plâns cu hohot. Aplauze zguduitoare.)” (25)
Acest joc absurd nu încetează niciodată; el constituie însuși modul de viață al clasei politice a cărei dominație se menține prin perpetuarea eficientă a minciunii. Mimetismul devine singura modalitate de supraviețuire a omului politic: el trebuie să creeze o anumită iluzie a utilității sale – având o existență parazitară, el caută să imite trăsăturile individului productiv. Însă, pentru omul politic nu este suficientă acea condiție a identității și egalității; dezideratul său implică mai mult decât atât: el nu dorește să fie totuna cu individul productiv – aceasta reprezintă doar o treaptă intermediară a procesului –, scopul lui este să-l domine, să-l stăpânească, să-l determine să lucreze în favoarea sa. Și va reuși într-adevăr acest lucru prelucrând, deformând ideile și reprezentările clasei productive până în punctul în care membrii acestei categorii ajung să-l considere o necesitate – abia atunci obiectivul său este îndeplinit.
În momentul în care cetățenii vor vedea în omul politic principala sursă a stabilității sistemului social, aservirea lor va fi deplină.
„«Un despot imbecil îi poate constrânge pe sclavi cu lanțuri de fier; însă un veritabil om politic îi leagă mult mai trainic cu lanțul propriilor lor idei; el leagă un capăt de planul fix al rațiunii; legătură cu atât mai temeinică cu cât nu știm din ce anume se compune și o credem a fi opera noastră; disperarea și timpul rod lanțurile de fier și de oțel, dar nu au nicio putere asupra conexiunilor de idei obișnuite, nu reușește decât să le strângă și mai tare; iar pe fibrele cele moi ale creierului stau temeliile de nezdruncinat ale celor mai solide Imperii.»” (26), notează J. M. Servan.
Literatura lui I. L. Caragiale reprezintă o afirmare a lucidității. Dramaturgul demontează cu o impresionantă abilitate vastul eșafodaj clădit prin minciunile omului politic, pentru a descoperi că, dincolo de frazele ademenitoare, elucubrante, se ascunde, de fapt, o ființă parazitară care, folosindu-se de cele mai abjecte mijloace, luptă cu încrâncenare pentru propria supraviețuire. Caragiale vede adevărata natură a omului politic și îl persiflează, râde în fața acestei reprezentații penibile arătându-le și celorlalți specimenul ridicol: departe de a fi un patriot, politicianul este o plagă a societății. Pentru acest actor nu există viață în afara scenei politice, de aceea el își concentrează întreaga artă pentru a-și juca rolul cât mai credibil, iar râsetele spectatorilor sunt indiciul, dovada că nu a reușit.

Note:

1. I. L. Caragiale, Opere III, Nuvele, povestiri, amintiri, versuri, parodii, varia, Editura pentru Literatură, București 1962, Ediție critică de Al. Rosetti, Șerban Cioculescu, Liviu Călin, pag. 383
2. Karl Marx, Friedrich Engels, Manifestul Partidului Comunist, Editura Nemira, București 1998, pag. 10
3. I. L. Caragiale, Momente, schițe, notițe critice, Editura Minerva, București 1983, pag. 59
4. Umberto Eco, Înainte ca racul, Editura Rao, București 2007, De la joc la carnaval, Pag. 92-93
5. I. L. Caragiale, Momente, schițe, notițe critice, Editura Minerva, București 1983, pag. 326
6. I. L. Caragiale, Opere IV, Publicistică, Editura pentru Literatură, București 1965, Ediție critică de Al. Rosetti, Șerban Cioculescu, Liviu Călin, pag. 73
7. I. L. Caragiale, Opere IV, Publicistică, Editura pentru Literatură, București 1965, Ediție critică de Al. Rosetti, Șerban Cioculescu, Liviu Călin, pag. 72
8. Paul Zarifopol, Pentru arta literară I, Editura Fundației Culturale Române, București 1997, Publicul și arta lui Caragiale, pag. 191
9. Spiritul și litera: Încercări de pseudocritică, Alexandru Paleologu, Editura Cartea Românească, Ediția a II-a, București 2007, pag. 68
10. I. L. Caragiale, Politice, Ediție îngrijită de Traian Vedinaș, Editura Dacia, Cluj-Napoca 2000, pag. 84
11. Istoria Românilor, Vol. VII, Tom II, De la independență la Marea Unire (1878-1918), Coordonator: Acad. Gheorghe Platon, Editura Enciclopedică, București 2003, pag. 160
12. I. L. Caragiale, Opere IV, Publicistică, Editura pentru Literatură, București 1965, Ediție critică de Al. Rosetti, Șerban Cioculescu, Liviu Călin, pag. 75
13. I. L. Caragiale, Politice, Ediție îngrijită de Traian Vedinaș, Editura Dacia, Cluj-Napoca 2000, pag. 170
14. Iorgulescu Mircea, Eseu despre lumea lui Caragiale, Editura Cartea Românească, 1998, pag. 25
15. Iorgulescu Mircea, Eseu despre lumea lui Caragiale, Editura Cartea Românească, 1998, pag. 29
16. Manolescu Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești 2008, pag. 426
17. Iorgulescu Mircea, Eseu despre lumea lui Caragiale, Editura Cartea Românească, 1998, pag. 47
18. I. L. Caragiale, Opere, Teatru, Ediție de Al. Rosetti, Șerban Cioculescu, Liviu Călin, Editura Fundației Culturale Române, București 1997, pag. 103
19. I. L. Caragiale, Opere, Teatru, Ediție de Al. Rosetti, Șerban Cioculescu, Liviu Călin, Editura Fundației Culturale Române, București 1997, pag. 140
20. I. L. Caragiale, Momente, schițe, notițe critice, Editura Minerva, București 1983, pag. 83
21. I. L. Caragiale, Politice, Ediție îngrijită de Traian Vedinaș, Editura Dacia, Cluj-Napoca 2000, pag. 135
22. I. L. Caragiale, Politice, Ediție îngrijită de Traian Vedinaș, Editura Dacia, Cluj-Napoca 2000, pag. 139
23. I. L. Caragiale, Opere, Teatru, Ediție de Al. Rosetti, Șerban Cioculescu, Liviu Călin, Editura Fundației Culturale Române, București 1997, pag. 158
24. I. L. Caragiale, Opere, Teatru, Ediție de Al. Rosetti, Șerban Cioculescu, Liviu Călin, Editura Fundației Culturale Române, București 1997, pag. 173-174
25. I. L. Caragiale, Opere, Teatru, Ediție de Al. Rosetti, Șerban Cioculescu, Liviu Călin, Editura Fundației Culturale Române, București 1997, pag. 184
26. Michel Foucault, A supraveghea și a pedepsi. Nașterea închisorii, Editura Humanitas, București 1997, pag. 158 – J. M. Servan, Discours sur l’administration de la justice criminelle, 1767