Mai rar asemenea oameni devotați în aceste vremuri confuze. Vorbim despre poezie ca depre un modus vivendi completat de exemplara dăruire și tendința continuă de perfecționare. Poetul se află în căutarea adevărului prin cuvânt, parcurgând etapă cu etapă, volum cu volum, metamorfoza. Paradoxal, poezia este în același timp captivitate și eliberare, durere și extaz, rătăcire și revelație, iar cine trăiește cu intensitate aceste stări, sărind pe trambulina viselor între viață și moarte, între iluzii și cruda realitate, descoperă că nu mai poate negocia cu liniștea sa interioară.

George L. Nimigeanu se înscrie pe linia poeților „de calcul și precizie”, fără a se oblitera afectivitatea și mesajul artistic. Travaliul său este metapsihic, iar autocontrolul face ca fiecare poem să (re)devină o rotiță din pântecul timpului „lacom și rece”. Autorul este extrem de serios. Știe foarte bine ce urmărește prin creația sa, nu scrie nici la întâmplare și nici nu caută să hipnotizeze cititorul. Și, o să vă mirați, în ciuda perfecționismului de care dă dovadă, George L. Nimigeanu nu este doar adeptul versurilor rimate și ritmate. Scrie la fel de bine și versul alb, după părerea mea cu mult mai multă profunzime, nefiind obligat să-și altereze ideea din cauza unui cuvânt ce nu dă bine la ureche, așa cum de multe ori unii autori caută să reinventeze limba română în detrimentul gramaticii.

Volumele lui George L. Nimigeanu au uniformitate, ele se pot aprecia și după valoarea individuală a poeziilor, dar mai ales după valoarea lor în ansamblu, fără să întâlnim „fracturi de versuri sau alunecări de teren metaforic”(!). Autorul nu se joacă de-a cuvintele și nici de-a v-ați ascunselea cu sensurile lor, nu dorește să șocheze și nici nu încearcă să demonstreze cât de măreț este în arta scrisului. Este extrem de modest, cu mult bun simț, și poate că tocmai aceste calități îl vor impune în acest început de mileniu.

Cred că la ora actuală poeții valoroși suferă, mai mult ca niciodată, din cauza cititorilor superficiali. Comunismul, în ciuda dezastrelor pe care le-a produs, a impus un anumit nivel de educație. Astăzi, libertatea accesului la informație este fără limite, iar îngrădirile sunt dictate de lupta pentru supraviețuire. Cine mai are timp de meditație când nevoile stringente îți răpesc și orele de somn? Astfel, să nu ne mire că adevărații poeți au ajuns să se citească unii pe alții și se recunosc numai ei între ei. Există un cerc larg, al consumatorilor de literatură comercială, și există un cerc restrâns, al metapoeților. Pe de altă parte, referindu-ne la generația nostalgică (cenaclul Flacăra), să nu ne mire faptul că poeți precum Adrian Păunescu reușesc să se mențină în topul celor mai apreciați autori. Poeziile memorabile datorită sentimentului profund ce răzbate din ele, datorită detașării de doctrine și refugiului în dragostea părintească sau dragostea idilică, încă mai au succes. Dar, analizând cantitatea imensă de poeme ce alcătuiește opera unor autori foarte prolifici, concentrația este foarte redusă, de câteva procente la sută. Este bine și așa, că ai de unde alege, chiar dacă nu se poate vorbi de cărți valoroase, de constanță în scriere, de profunzime, așa cum Blaga, Sorescu, Nichita sau Daniel Corbu au reușit prin opera lor.

Cărțile lui George L. Nimigeanu sunt piese de puzzle care se îmbină perfect într-o imagine ce se vrea a fi întocmai „fața nevăzută a durerii”. Opera autorului, bogată în sensuri și perspective metafizice și metapoetice, cuprinde volumele: Colinele singurătății, versuri, editura Dacia, Cluj, 1983; Fotograf de ocazie, versuri, editura Transilvania, Sibiu, 1990; Târgul de fluturi, versuri, Casa de editură Mureș, Târgu–Mureș, 1994; Desene pe apă, versuri, editura Transpres, Sibiu, 1994; Sesmne particulare, versuri, Casa de editură Mureș, Târgu–Mureș, 1995; Ființa întrebării, versuri, Casa de editură Ardealul, Târgu–Mureș, 1996; Viața de rezervă, versuri, editura Ardealul, Târgu Mureș, 1998; Pe streașina veacului, versuri, editura Augusta, Timișoara, 1999; Vinovat de sinceritate, versuri, editura Augusta, Timișoara, 2001; Tămăduirea de sine, versuri, editura Ardealul, Târgu–Mureș, 2002; Semințele focului, versuri, editura Ardealul, Târgu–Mureș , 2004; Ale vieții sunt toate cuvintele, versuri, editura Ardealul, Târgu–Mureș, 2005; Aerul din cântecul pierdut, versuri, editura Ardealul, Târgu-Mureș, 2006; Pietre de râu pete de sânge, versuri, editura Ardealul, Târgu-Mureș, 2006; Lumina de la început, versuri, editura Ardealul, Târgu–Mureș, 2006; Jocul ocult al țărmului cu marea, versuri, editura Ardealul, Târgu–Mureș, 2006; Fața nevăzută a durerii, versuri, editura Ardealul, Târgu–Mureș, 2006; Întotdeauna viața pune întrebări, versuri, editura Ardealul, Târgu–Mureș, 2007; Noblețea tăcerii, editura Samuel, Mediaș, 2008; Zodia nedreptății, editura Samuel, Mediaș, 2010.

Fiecare volum este o învățătură începând chiar prin metafora titlului, descoperim mai apoi răspunsuri la întrebări pe care nu ni le-am pus încă, pentru ca, la final, să tragem linia și să facem socoteala sângelui până la ultimul cent. Revenind la volumul care mi-a atras atenția în mod deosebit, „Fața nevăzută a durerii”, versuri, editura Ardealul, Târgu–Mureș, 2006, cu o prefață de Dumitru-Mircea Buda, autorul antologhează, cu inspirație și pe tematică, poeme din volumele anterioare și câteva realizări recente. Întâlnim poeme în stil clasic, poeme libere și poeme în proză, poate că tocmai această diversitate atrage cel mai mult, prin contrastul stilurilor. În fond, asta este versatilitatea poetului și poate că și ludicul, ca experimentare a formei. Creatorul modelează lutul cuvintelor ca și când și-ar modela propriul trup.

Poate că ar fi bine să trecem peste prefața explicită unde criticul Dumitru-Mircea Buda se întrece pe sine în a decripta poezia. Să nu complicăm mintea omului cu explicații exhaustive, mai bine să ajungem la esențe.

Voi re-compune primul colț din puzzle într-un mod inedit, folosind titlurile poemelor în ordinea așezării în volum (cu mici diferențe de articulare și elemente de legătură): În locul geometric al realității / după o pledoarie neterminată / în sala de așteptare / urmăream peisajul XX / ca un monolog în fața oglinzii / motivele erau matinale / în spațiul timpului / în oglindire / aveam o stare de neliniște / toate lucrurile / cu prețul erorii / trăiau privilegiul clipei / era un alter ego / la oră exactă / o călătorie prin secolul XX / când va trece verdele / iar ca alternativă / voi avea un text parcurs / un fel de neadevăr / un punct de vedere / în intervalul / dintre semne /…

Această înșiruire a titlurilor îmi întărește ideea de „precizie și calcul”, așa cum spuneam mai la începutul prezentării. Autorul construiește succesiv cadrul poetic și ne explică punctul său de vedere. Motivele sunt trecerea și repetiția, eșecul și senectutea. De aici și „stereotipul cu defect întârziat”, metafora aleasă de poet pentru a însuma toate stările la un loc.

După „intervalul dintre semne”, și înaintea unui „intermezzo”, poetul reiterează „privilegiul clipei” (pag. 23), „traversând clipa” (pag. 36). Iar centrul de greutate al acestor două poezii este inima poetului, în prima ipostază „inima mea înnobilând zădărnicia” pentru ca mai apoi „în orașul acesta frontiera / îți trece de-a dreptul prin inimă / și pe lungimea de undă a existenței…”

Protestul categoric este în mare măsură la adresa timpului. Dacă ceasul ar fi fost poliglot, poate că ar fi vorbit și pe limba poetului… Însă în cazul de față avem de-a face cu un „ceas cu limbile putrede” (pag.40): „Târziu coclit pe zaua inertă a frunzei / care sună precum octombrie / precum noiembrie / și căzător cum ești – prin ceața / ornicului zeflemitor dar cu limbile căzute / încerci zadarnic / să te dezlegi de amara speranță…”

Timpul este fața nevăzută a durerii, călăul fără chip care ghilotinează amintirile și prezentul. Rămân doar „secundele negate de ora pământului” („În loc de concluzie”, pag. 46), „limpedea vărsare a graiului / în mările nevăzute ale timpului” („Despre adevăr”, pag. 48) și „inimile fragede / ale pădurii timpului / prin care ți-e drumul” („Despre libertate”, pag. 50).

În această supunere oarbă dictată de trecerea impasibilă a timpului, poetul devine „un fotograf de ocazie”, folosindu-și „blitzul ocazional” în „bâlciul tranziției”. Cu alte cuvinte, poetul devine „truditorul mileniului trei” („Blitz II”, pag. 57): „cățărat în cârca vremilor complice / să luăm aminte zornăie din chei: / cum ați fost rămâneți bântuiți de soartă / truditori în hamuri și-n mileniul trei”.

Sursa: Oglinda literară, Ianuarie, 2011