agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-06-25 | |
În încercarea de a explica personalitatea și, desigur, opera unui scriitor remarcabil precum I. L. Caragiale, tendința de a ne raporta la cadrul socio-istoric constituie mereu o ispită, deoarece acolo ne așteptăm să descoperim acei factori determinanți, care au contribuit la definirea omului de geniu. Însă am greși dacă ne-am abandona cu totul acestei tentații. Pot exista, bineînțeles, anumite evenimente de excepție, care să îl influențeze, mai mult sau mai puțin, pe un scriitor, dar ele nu sunt totuși decisive, rolul lor limitându-se doar la a-i oferi acestuia o motivație în vederea exercitării talentului.
Altfel spus, o cauză exterioară, chiar dacă joacă un rol determinant în crearea unei opere literare, prin sine însăși, nu îi atribuie nicidecum un plus de măiestrie artistică. Astfel de calități – originalitatea, claritatea stilului, coerența, profunzimea – fiind, mai degrabă, o expresie sau o consecință, am putea spune, a competenței în acest domeniu, a virtuților scriitoricești, mai mult sau mai puțin limitate. De pildă, cu greu ne-am putea închipui că un intelectual obișnuit, mediocru, martor al răscoalei de la 1907, ar fi fost capabil să scrie un articol atât de pătrunzător – și, totodată, caustic – precum celebra lucrare a lui I. L. Caragiale: „1907. Din primăvară până-n toamnă.” La acea vreme, analiza sa – o veritabilă radiografie a tarelor sociale care au provocat răscoala – a constituit un eveniment major în presa românească, având un tiraj enorm – peste 10 000 de exemplare. Așadar, în acest caz, se poate spune că autorul a dispus de un subiect generos: o dramă socială care merita – de fapt, se impunea – să fie tratată cu toată considerația. Însă un aspect demn de reținut este acela că, în perioada respectivă, scriitorul nici măcar nu se afla în România, ci, departe, la Berlin, unde se stabilise încă din anul 1904 (1905?). Dar, cu toate acestea, veștile privind evenimentele care se petreceau în țară au avut asupra sa un impact enorm, sesizabil prin abaterea de la maniera obișnuită de a scrie, pe care o sintetizase în următorul principiu: „Voi fi blând și naiv în formă, dar violent și caustic în fond.” (1) Cel puțin de această dată, Caragiale a fost violent în ambele: expresie și conținut. Rezultatul: o lucrare într-adevăr remarcabilă. Bineînțeles, așa cum era de așteptat, dincolo de aprecierea cititorilor, urmările în plan social au fost aproape nule – de altfel, scriitorul anticipase acest lucru. După un scurt moment de reculegere – care s-ar fi dorit, totodată, edificator –, clasa politică și-a reluat vechile năravuri. Un fapt cât se poate de bizar: aproape niciodată criticii sociale nu i se răspunde, așa cum ar fi rațional, prin implementarea unor măsuri pozitive. În schimb, se apreciază, acolo unde există, calitățile literare ale discursului. Însă performanța lui Caragiale a fost tocmai aceea de a crea opere durabile, servindu-se de un material, în aparență, mai puțin trainic. Nu astfel de împrejurări deosebite, ci întâmplările ordinare îl preocupă, de obicei, pe autor; banalități precum momentele petrecute într-o berărie sau în cabinetul vreunui avocat mărunt, o vizită la un prieten, o plimbare pe bulevard; pe scurt, subiecte dintre cele mai comune, oameni dintre cei mai obișnuiți – orășeni, mici funcționari, negustori și, rareori, țărani. Subordonate viziunii caragialiene, toate aceste elemente alcătuiesc o frescă socială în care prea puțini dintre contemporanii săi erau dispuși să se recunoască; o lume anapoda, dar, în mod straniu, fascinantă: comedia română. Persistența unor astfel de imagini discordante, care ne înfățișează, pe de-o parte, existența lipsită de griji a micului burghez, așa cum îl creionează Caragiale – naiv, poate, dar, în același timp, capabil de orice mârșăvii, deci, irecuperabil din punct de vedere moral – și condiția dezolantă în care se aflau țăranii, singura categorie socială productivă, ne impune o întrebare esențială: Suntem oare îndreptățiți să considerăm România secolului XIX drept un spațiu idilic, susceptibil de a se identifica mai degrabă prin latura sa așa-zis comică ori I. L. Caragiale însuși a fost un autor care, prin alcătuirea sa spirituală, era mult mai receptiv față de aceste aspecte, înregistrându-le, cu o admirabilă consecvență, în operele sale? O atare chestiune nu poate fi soluționată cu ușurință, deoarece reclamă, pe de-o parte, cunoașterea detaliată a societății românești din perioada sincronă producerii creațiilor majore ale lui I. L. Caragiale, pe care o putem fixa începând cu anul 1878. Pe de altă parte, nu putem neglija nicidecum receptarea critică a operelor acestui autor deosebit de popular, a cărui literatură a provocat, la acea vreme, nenumărate controverse. Cu excepția câtorva nume importante afiliate junimismului, criticele contemporanilor săi conservă acea atitudine ostilă – exprimată, uneori, într-un mod destul de agresiv –, din pricina căreia recunoașterea valorii marelui dramaturg a fost, pe nedrept, întârziată. Opiniile unor cercetători avizați precum Ioana Pârvulescu sau Horia Roman Patapievici par să ne confirme faptul că, din anumite puncte de vedere, secolul XIX poate fi considerat, în pofida răscoalelor țărănești și a administrației corupte, cea mai strălucită perioadă din istoria României. Ioana Pârvulescu subliniază un moment cheie: „1866 este «anul unu» al schimbării adânci” (2), când Carol I, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, este proclamat Rege. România își dobândește astfel prima Constituție Regală, iar, ulterior, în urma Războiului Ruso-Turc (1877-1878), va ieși definitiv de sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Mai mult decât atât, în viziunea unui remarcabil eseist – Mihai Ralea –, nu doar România traversa o perioadă benefică, ci întreaga Europă, care „huzurea, îmbuibată de «rente coloniale.»” (3) Însă trebuie să evităm eroarea de a supralicita astfel de considerente, altminteri am putea crede că belșugul cuprindea toate clasele sociale, burghezi și țărani deopotrivă – nimic mai departe de adevăr. Un exemplu elocvent în acest sens îl constituie Petre Ispirescu – tipograf, folclorist și scriitor –, un om de o condiție socială modestă, care, în luna martie a anului 1870, când I. L. Caragiale avea deja 18 ani, își nota, cu tristețe în jurnal următoarele: „«Când îmi arunc ochii prin casă, azi, după zece ani, și văz aceleași obiecte, dar mai vechi cu zece ani, fără a fi putut adăuga ceva [...] o mare mâhnire mă cuprinde. Plâng. Peste ceea ce știu din ale tipografiei, alt nimic nu mai știu. Aș lucra și noaptea ca să pot câștiga mai mult pe lună. Mi se rupe inima de copilași. Toată garderoba mea acum se mărginește într-un rând de haine. Astea sunt și de sărbătoare și de lucrătoare.»” (4) De altfel, din punct de vedere financiar, nici I. L. Caragiale însuși nu a avut o situație deosebit de bună. Așadar, în ceea ce privește întrebarea anterior enunțată, putem să concluzionăm, fără riscul de a ne înșela, că, deși marele dramaturg – un privilegiat al istoriei, am putea spune – a fost martorul unora dintre momentele care au trasat destinul României, trăind, în acele decenii prospere, aproape de personalitățile vremii și beneficiind din plin de atenția lor, ar fi avut, poate, suficiente subiecte comice pentru Momentele și schițele sale, dar, de asemenea, nu trebuia decât să privească mai îndeaproape pentru a sesiza presiunea la care îi expunea pe cei mulți luxul elitelor sociale. Iar existența tragică a celor care alcătuiau așa-zisa clasă productivă Caragiale nu a ignorat-o. Chiar dacă rareori a scris despre traiul precar al țăranilor, i-a ridiculizat în schimb pe cei care, sub masca naivității, impuneau o astfel de exploatare sistematică. Deconspirarea acestor mecanisme ilegitime – altfel spus, a formelor fără fond – avea să-i asigure dramaturgului antipatia opiniei publice, în special a celor care beneficiau de pe urma unui sistem corupt și aveau astfel toate motivele să se simtă vizați de ironiile sale. Lui Mihai Ralea îi plăcea, odinioară, să își închipuie că, la acea vreme, „clasele oprimate nu aveau încă nicio poftă de drepturi ori de pâine.” Mai mult decât atât, eseistul notează că, de fapt, „toată lumea accepta situația și se bucura de dânsa.” (5) Evident, „toată lumea” cu excepția lui I. L. Caragiale, care trebuie să fi fost un „om sucit.” Mai prudent, criticul Garabet Ibrăileanu îi recunoaște marelui dramaturg meritul de a fi „cel mai mare istoric al epocii 1870-1900. Un istoric complect, care arată, care critică și care explică.” (6) Însă găsește o modalitate mult mai elegantă – mai subtilă – de a invalida veridicitatea viziunii caragialiene, reproșându-i tocmai lipsa de obiectivitate: „Pe Caragiale, în opera sa cu caracter social, nu-l inspiră decât răul. Muza sa este răutatea, vulgaritatea și prostia contemporanilor săi. Și nu că vede lucrurile mai rele decât sunt, dar el nu vede decât răul.” (7) Dar Garabet Ibrăileanu nu este singurul care constată acest lucru. Constantin Dobrogeanu-Gherea remarca, la rândul său, absența unui ideal în opera marelui dramaturg. Mai recent, acest aspect este sesizat și de către Ioana Pârvulescu, care afirmă că o atare imagine „e nouă, neobișnuită în epocă și nedreaptă.” (8) Prin urmare, distinsa scriitoare se simte datoare să precizeze că „Þara Miticilor nu e România contemporană lui Caragiale.” (9) Iar noi nu ne-am fi îngăduit să întâmpinăm cu neîncredere această formulă reușită, dacă scriitoarea însăși nu ne-ar fi prezentat, ulterior, câteva considerații contradictorii. Încercând să elucideze posibilele motive care ar fi putut determina exilul voluntar al lui Caragiale la Berlin, Ioana Pârvulescu notează următoarele: „De fapt, la 1905 Caragiale fuge, se exilează nu atât din lumea românească a momentului, cât din lumea românească a Momentelor. Trăia în Þara Miticilor, alături de ei.” (10) Enunțul în sine este cât se poate de bizar: dacă lumea românească a momentului nu corespundea cu lumea românească a Momentelor, putem deduce atunci că I. L. Caragiale fugea de o ficțiune? Însă cum ar fi putut lumea românească a Momentelor să fie întru totul un construct imaginar, lipsit de o minimă referențialitate, din moment ce însăși scriitoarea susține, apoi, că dramaturgul „trăia în Þara Miticilor, alături de ei”? De altfel, în epocă, operele lui I. L. Caragiale au întâmpinat o rezistență puternică chiar și din partea unor intelectuali de prim-rang. De pildă, B. P. Hașdeu considera teatrul caragialian ca fiind profund imoral. Însă un atare demers se află într-o deplină opoziție cu explicațiile scriitorului Alexandru Paleologu, care afirmă, dimpotrivă, că „spiritul lui Caragiale a exercitat în societatea noastră o acțiune socratică”, deoarece el încerca tocmai să o aducă „la cunoașterea de sine și la o conștiință morală.” (11) Într-un mod destul de neașteptat, alte capete de acuzare nejustificate – monotonie, schematism, perisabilitate, decepționism, inaderență la spiritul românesc – sunt formulate de persoane ilustre precum: Pompiliu Eliade, Nicolae Davidescu, Constantin Banu. Criticul Șerban Cioculescu va fi acela care, într-un studiu exemplar, intitulat sugestiv „Detractorii lui Caragiale”, își va lua sarcina de a explica aceste neclarități, dovedind că, aproape în fiecare caz, criticele sus-menționate decurg din înțelegerea defectuoasă a subiectului cercetat. În zilele noastre, o dezbatere asupra acestor chestiuni nu mai implică o miză semnificativă, deoarece pășim acum pe un teritoriu unde, în trecut, s-a purtat, într-adevăr, o luptă aprigă. Iar criticele operei caragialiene sunt, am putea spune, o mărturie a iscusinței gânditorilor care, pentru o clipă, și-au încrucișat armele în acest conflict. Note: 1. I. L. Caragiale, Opere IV, Publicistică, Editura pentru literatură, București, 1965, pag. 372 2. Ioana Pârvulescu, În intimitatea secolului 19, Editura Humanitas, București, 2005, pag. 57 3. Mihai Ralea, Scrieri, vol. II, Editura Minerva, București, 1977, pag. 612 4. Ioana Pârvulescu, În intimitatea secolului 19, Editura Humanitas, București, 2005, pag. 109-110 5. Mihai Ralea, Scrieri, vol. II, Editura Minerva, București, 1977, pag. 612 6. Garabet Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească. Note și impresii, Editura Minerva, București, 1984, pag. 320 7. Garabet Ibrăileanu, Spiritul critic în cultura românească. Note și impresii, Editura Minerva, București, 1984, pag. 171-172 8. Ioana Pârvulescu, În Þara Miticilor. De șapte ori Caragiale, Eseu, Editura Humanitas, București, 2007, pag. 125 9. Ioana Pârvulescu, În Þara Miticilor. De șapte ori Caragiale, Eseu, Editura Humanitas, București, 2007, pag. 44 10. Ioana Pârvulescu, În Þara Miticilor. De șapte ori Caragiale, Eseu, Editura Humanitas, București, 2007, pag. 127-128 11. Alexandru Paleologu, Bunul simț ca paradox, Ediția a III-a, Editura Cartea Românească, București, 2005, pag. 46 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate