După cum există o povară a trecutului, tot astfel există și o povară a viitorului; amândouă intră în componența prezentului și a realității în care el se desfășoară. Dacă însă putem fugi de trecut (și de tot ce poate aduce el mai rău – de remușcări), prin uitare sau ignoranță, viitorul ne vom izbi într-un fel sau altul, fie că este vorba de un viitor particular, îngust, fie că este vorba de un viitor comun, integrator. Al familiei, al societății, al economiei, al etniei, al națiunii, al tării și în cele din urmă al civilizației din care facem parte. Nu aș dori ca din titlu însuși să transmit o undă de pesimism care să alimenteze fracțiunile contestatare sau inadaptate ale civilizației occidentale. În primul rând, orice sfârșit se poate constitui într-un nou început, iar în al doilea rând rămâne deschisă întrebarea dacă civilizația occidentală este ghidată spre viitor sau dacă evoluția ei este ineluctabilă și în cel mai bun caz poate fi doar previzionată de meteorologi al viitorului – precum Alvin Toffler sau George Friedman. Nu există un răspuns simplu și fără echivoc în această privință, după cum nici viitorul nu este sigur – și poate nici singur (după cum susținea Hugh Everett III) . Va deveni unic și sigur atunci când îl vom întâlni. Până atunci putem vorbi doar de tendințe și probabilități, fară ca acest lucru să însemne că avem de-a face cu un soi de ghicit empiric.
Orice analiză a viitorului pleacă de la datele pe care le oferă prezentul. Ori însuși prezentul este perceput diferit. Ne confruntăm cu doua viziuni antitetice asupra civilizației occidentale în care am fost absorbiți. Pe deoparte Occidentul ne apare ca un colos impunător prin forță și înălțime, blând și generos cu supușii săi, însă necruțător cu adversarii; pe de altă parte Occidentul pare a fi doar umbra decrepită și lipsită de vlagă a aceluiași colos. Pe deoparte unii dintre supușii săi cred că el va continua neschimbat să aibă grijă de ei la infinit; pe de altă parte sunt voci care susțin că „până la Amaghedon mai sunt doar câteva minute”(1) (neînțelegând prin aceasta teama irațională de sfârșitul anului 2012).
(2)În favoarea primei viziuni, specialiștii aduc următoarele argumente: Occidentul deține și administrează sistemul bancar internațional, controlează toate monedele forte, este principalul consumator mondial, furnizează majoritatea produselor finite din lume, domină piețele de capital internaționale, exercită o autoritate morală considerabilă în multe societăți, este capabilă de intervenții militare de proporții, controlează rutele maritime, realizează cercetările tehnice cele mai avansate, domină accesul în spațiul cosmic, domină industria aerospațială, domină comunicațiile internaționale, domină industria armamentului de înaltă tehnologie, etc. Același Occident este însă – conform altor specialiști – în declin datorită: creșterii economice prea lente, stagnării demografice, șomajului, deficitelor bugetare enorme, lipsei eticii muncii, dezintegrării sociala, drogurilor și criminalității, etc…
Prima imagine a Occidentului în prezent – cea prosperă și optimistă – precum și cea de-a doua – cea amenințătoare și pesimistă – ambele adevărate și neadevărate în același timp pentru că sunt incomplete – le percepem de fapt ca pe două fațete ale aceleiași monede. Ambele determină – și sunt produse de – paralizia în fața viitorului. Alvin Toffler prevedea – încă din deceniul opt al secolului trecut – schimbarea ce o aduce cu el viitorul și ne încuraja să ne eliberăm intelectul și voința în fața lui. Și eu sunt de părere că prima datorie în fața viitorului nostru ca civilizație – oricare ar fi el! – este să-l înțelegem și să-l întâmpinăm.
Prăbușirea Civilizației Occidentale nu este un verdict, ci este un semnal de alarmă. (În niciun caz nu este continuarea – și finalitatea Declinului Occidentului surprins de Spengler în anii `20 ai secolului trecut). Oricât de multe argumente vom aduce în sprijinul declinului și prăbușirii (argumente de tip istoric, demografic, cultural, economic, financiar, politic, sociologic, etc…), ele nu trebuie să ne zdruncine încrederea în om, în atomul civilizației care se poate oricând regrupa în alte forme noi de organizare mult mai eficiente. Inevitabila tristețe cu care constatam anumite tendințe și stări de fapt, nu trebuie să afecteze – și nu afectează – luciditatea cu care aceste tendințe și stări de fapt sunt analizate.
Înainte însă de a vorbi de prăbușirea civilizației occidentale, avem de răspuns la două întrebări: Ce este civilizația? și Cine (sau ce) este Occidentul?
Bibliografie:
1. Alvin Toffler – Al treilea val
2. Samuel P. Huntington – Ciocnirea civilizațiilor (și refacerea ordinii mondiale)
3. Cynthia Stokes Brown – Istoria lumii (de la Big-Bang până în prezent)
4. George Friedman – Următorii 100 de ani
5. Oswald Spengler – Declinul Occidentului