În spirit nu poate pătrunde suferința, fiindcă acesta comunică cu spiritul divin, și prin urmare își încarcă esența cu substanță divină, căci divinul în contact cu suferința o dizolvă, având ca atribute purul, perfecțiunea și veșnicia.
Suferința e ca o rană care, netratată, se întinde și se adâncește, iar medicamentele pot da iluzia că distrug suferința, inducând euforie omului, care este un surogat al entuziasmului.
Când nu mai suportăm capriciile și toanele suferinței, să dăm lenei consistență de letargie, torpoare, somnolență și reverie, să o inserăm în viața aflată în degringolada având drept cauză suferința, fiindcă suferința se sincronizează cu ritmurile existențiale, și dacă acestea sunt lente, apatice, și suferința se manifestă somnolent și apatic.
Să căutăm să desprindem suferința de durere, să le separăm, pentru că împreună își cresc forțele nocive, durerea să o tratăm medicamentos, iar pe suferință, care este cameleonică și insidioasă, de natură demonică, să o aducem în aria raiului teluric, construit de oamenii fericiți, ce o purifică până rămâne din ea doar un înveliș inutil, gol pe dinăuntru.
Omul cu suferința încuibată bizar în el este lipsit de acribie, gândurile lui influențate de suferință, nu au exactitate, emit impulsuri cerebrale eronate, percep realitatea subiectiv, ca și cum ar fi înfășurată într-o negură, ce îi destructurează funcțiile și îi distorsionează adevărurile încovoiate de greutatea suferinței.
Suferința induce labilitate psihicului, care duce la funcționarea anormală decăzând în fluxuri negative. Suferința îmi pare a proveni din pandemoniu, are substanță de infern, și a găsit teren fertil în lăuntrul omului, iar dacă ar fi să aleagă între suferință și boală, unii ar opta pentru boală, alții pentru suferință.