OCHIUL FARA PLEOAPA

S-au adunat în viața mea atîtea lucruri regretabile, care în altă dimensiune îmi alcătuiesc viața “negativă”, viața în care o parte din mine și-a cultivat infernul… Și va veni momentul în care acest infern își va revendica drepturile, ca o progenitură batjocorită o viață întreagă: ce i-aș putea oferi? Ce să facă el cu celălalt eu al meu, cu eul meu bun, pe care, dacă i l-aș lăsa drept despăgubire, l-ar considera maxima, definitiva jignire?

*

Dar cine va fi fost Ecleziastul, fiul zădărniciei, pe care aceasta să-l fi ajutat atît de mult încît să fi desăvîrșit o operă?

*

Adun plăcerea de a trăi în cîteva cuvinte inspirate de adînca neplăcere de a trăi, care mă poartă în cîrcă asemeni unui lugubru vierme invizibil tîrîndu-se printr-un subteran universal.

*

Sub pretextul că acestea există, am devenit niște mașini de consumat stări. În realitate, ele nu sînt decît recolta confuziilor cu care ne hrănim - și toate aceste confuzii urcă din pretenția de a trăi, care și ea este o confuzie, fiindcă, de fapt, avem pretenția de a muri.

*

Sînt mulți care se roagă înverșunați pentru veșnicia proprie sau pentru limpezimi și beatitudini lăuntrice în viața asta - și nu-și dau seama că veșnicia nu înseamnă confortul etern, zăcutul pe plajă sub soarele care nu apune niciodată și schimbul de zîmbete la nesfîrșit cu Dumnezeu. Dincolo nu mai ai ce face cu conștiința ta ca o lună de miere.

*

Tot ce-mi doresc mai mult în viața aceasta este să cunosc neființa. Și asta pentru că nu mă pot închina nici unei ființe terestre. Nu este vorba aici de orgoliu, ci de exigența cu care a fost creat omul.

*

Tăcerea ninsorii evocă luciditatea, însă nu ceva viu, mai degrabă liniștea morții. Cel ce iubește moartea, așa cum ai iubi un dușman care nu-ți vrea răul, a înțeles destinația omului: proiectarea existenței în ceea ce nu este - și care ni se dezvăluie în contemplarea mută a ninsorii tăcute. Tot ce vei fi după moarte depinde de adîncimea acestei contemplații, prin care ne proiectăm viața în ceea ce nu este. Sîntem încă de pe acum ce vom fi după moarte.

*

În mitologia Basa, faptul de a părăsi Grota Fericirii coincide cu uitarea binelui comun. Discordia își face repede apariția, apoi survine opresiunea, sub forma unui tiran «sacrilège»: care comite adulter cu maică-sa, își violează surorile, acaparează puterea, bogățiile etc.

*

Trăind sau tîrîndu-ne absenți, obligați, prin viață, tot ce adunăm în noi adunăm pentru o iubire care, deși încercată în răstimpuri, nu este a noastră, care ni se ia, lăsîndu-ne sufletele în învinuirea de a nu putea mai nimic, la nesfîrșit, doar fiind. Pentru că “doar fiind” nu înseamnă, într-adevăr, nimic.

*

Singura venă pe care avem dreptul să ne-o tăiem într-o sinucidere este vena despărțirii de întuneric. În această apropiere de fericire numai cine nu s-a înșelat asupra iubirii nu moare. Sau cine a batjocorit-o.

*

În timp, m-am obișnuit cu înfrîngerea, cu nenorocul, cu zădărnicia (o altă formulă a veșniciei). Doar trupul nu s-a ridicat împotriva mea, el încă mai are materia fugii, muzica unei filosofii reale, din el urcă încă rugăciunea înspre toamnă, miracolul simplu al visului către cealaltă ființă a mea, care nu a vrut să se nască aici, preferînd să rămînă în singurătatea luminii.

*

Viața adolescentului este filmul concret al amurgului nostru spiritual, în care, apropiați ai morții, căutăm o altfel de fericire. Iar orice sfîrșit de viață este o împlinire a adolescenței, așa cum orice sfîrșit de adolescență este o neîmplinire a fericirii, o nedreptate a vieții.

*

Ce importanță are pentru veșnicie ceea ce pot eu să îi ofer?

*

[Flaubert] Anatole France descriindu-l pe Flaubert, așa cum l-a văzut într-o duminică de toamnă: “Era în 1873. (…) Nu mai văzusem în viața mea așa ceva. (…) Un normand de mare, rege al luptei, vechi danez venit pe căile lebedelor, care n-a dormit nicicînd sub un acoperiș de scînduri, nici n-a golit lîngă un cămin de om cornul plin de bere, plăcîndu-i sîngele preoților și aurul furat din biserici, (…) vîslaș și poet, beat, furios, magnanim, plin de zeii nebuloși ai nordului și păstrîndu-și pînă și în toiul jafurilor inalterabila-i generozitate. (…) Era asemeni lui don Quijote, pe care-l aprecia atît de mult.”

Epicureanul indulgent în vizită la vikingul care a debilitat plictisul șlefuind legiunea de fațete ale invizibilului. Pentru Flaubert, conștiința cuvîntului poartă formularea lui Daniel C. Dennett, materialist luminat, filosof la Tuft University, care în 1991 emite asupra conștiinței teza următoare: conceptul de conștiință este o urzeală multiplă, distribuită în timp și spațiu… Neuroștiința își are intuiția în arta acestui francez la fel de autonom în univers ca și gîndirea lui Kant… Altminteri, portretul creionat de Anatole France nu poate sugera decît obstinația unui spirit greoi și confuz, bolnav de vidul vocației care îl va ucide. “A muncit ca un bou”, afirmă sec exegetul.

*

Să atingi geniul în scris înseamnă să reușești să faci lecturile inutile.

*

Cărțile mă interesează din ce în ce mai puțin. Din ce în ce mai mult mă interesează oamenii. Cărțile? Rămășițe organizate, ruine restaurate, paragini înflorite în om - și se leagă de o sete obscură, care a lăsat în urmă deșertul să-și împlinească halucinațiile, omul văzut de ochiul muribund care ne poartă spiritul pe pămînt. Anonimul, supus nebuniei lui lipsite de canoane, actant al unei estetici refuzînd mutilarea critică și ipocrizia valorii, mă fascinează. Omul în care se poate dezlănțui creația prin incendiere, prin crimă, prin demență, desfide dezinhibat disciplinele, refuză remușcarea stilistică și, printr-o astfel de jignire liberă, își apropie temeiurile viului în dialectica dezinteresată a gratuității. Nu depinde de glorie, ci de autenticul visceral, obligînd animalul din el să se deschidă, să se desfacă, să arate că e făcut din cuvinte, ca și moartea, ca și iubirea, pe care majoritatea o ratează. Oamenii care înghit carte după carte ratează însă altceva, mai important, mai înălțător: neîmplinirea - condiție esențială a discernămîntului.

*

Ideal, în toate, este trecutul: în iubire, în melancolie, în suferință, în moarte, în timp, în mister (chiar și în sinucidere) etc. Nașterea și viitorul sînt formele de stres ale ființei: viitorul este de o nonșalanță iresponsabilă, nașterea o surpriză inconștientă, lipsită de orice apărare, un abandon, o livrare necesară milei. Viitorul este întotdeauna fatal, iar fatalitatea cheamă sprijinul (pascalian) al credinței, semn că din viață nu există decît ieșirea imposibilă a celui care nu ești.

*

Dacă voi muri absurd, înseamnă că imensa iubire din jurul meu a fost înfrîntă. Că nu am putut-o vedea pregătindu-mi drumul sau încercînd să se salveze pe ea însăși de la dispariție. Că vina îmi aparține pe de-a-ntregul pentru minciuna de a muri. Și toată această cutremurare luînd cu ea în înălțime imensa suferință din jurul meu… Iată destinul ca dezechilibru. Semnul celui care nu vrea să posede nimic în viață, semn al înspăimîntătoarei singurătăți duse pînă la capăt. Fiindcă, paradoxal, cel ce are nu poate cunoaște singurătatea - dar poate regreta cîndva fericirea. Toate acestea fiind spuse, nu-mi mai rămîne decît să paralizez.

*

Neîndoielnic, mulțimea se va găsi într-un stadiu primitiv chiar și la finele proiectului divin care privește omul. Chiar dacă vom ajunge să ne folosim tot creierul, vor descoperi ei un subterfugiu josnic pentru a-l orienta către indolență și abject, către obrăznicie și puturoșenie (sic!), către prostie. Triumful prostiei, și după istorie…

*

Adîncului meu de nimic nu i-a fost mai frică în viață decît de nevroza certitudinii.

*

Într-o dureroasă suspiciune, dar fără să-mi plîng de milă, accept că nu am nimic important de spus oamenilor. Și mă retrag într-o cinică partidă de sex, căreia îi dau un titlu de rugăciune. Și simt cum pielea mea se face toată neagră și devine o rasă de călugăr pe un trup jupuit, iar eu un om liber, care nu mai are nevoie decît de justificarea sinuciderii.

*

Destinul nostru “controlat” subînțelege în acest fel o logică a ficțiunii, destructivă (sub aparența unui deconstructivism (sic!) de esență), și care nu își poate apropria discursul decît sub specia delirului, însă a delirului fenomenal pur și simplu, fiindcă literatura nu imaginează, ea reprezintă discursul unui raport cu ficțiunea. (Fascinatio nugacitatis…)

*

Dacă destinul îi favorizează pe unii, înseamnă că într-adevăr marea performanță spirituală este să te pui de-a curmezișul.

*

[Simone Weil, Caiete – IV, V] «Prin muncă, omul devine materie, aidoma Hristosului în euharistie. Munca este ca o moarte. Numai că moartea nu înseamnă sinucidere. Trebuie să fii omorît, să înduri apăsarea, greutatea lumii.
Materia se supune: sîntem materie.»

«Cine se ocupă de lucruri mediocre urăște lumina.»

«Îndată ce faci rău, răul devine un soi de datorie - (…) un rău nedesfrînat.»

«Să imiți solitudinea lui Dumnezeu, iată cea mai rea dintre idolatrii.»

«Lăuntric, omul nu este real decît ca raport între viitor și trecut. Să abolesc pe de-a-ntregul ceea ce am fost: dezrădăcinare, decădere, sclavie. Cît despre viitor – condamnare la moarte. (…) Posibilitatea răului este un bine. Posibilitate, noțiune de nepătruns.»

«Era greu să fii discipol al lui Hristos. Era o fidelitate în gol. Cu mult mai ușor era să-i fii fidel pînă la moarte lui Napoleon. Și mai ușor a fost, pentru martirii de mai tîrziu, să fie fideli, pentru că deja exista Biserica, putere a unor promisiuni temporale. Murim pentru ceva puternic, nu pentru lucrul slab – sau cel puțin pentru ceea ce, pe moment arătînd slăbiciune, păstrează încă un nimb de putere. Fidelitatea față de Napoleon, în Sfînta-Elena, nu era o fidelitate în gol. Să mori pentru ceva puternic împinge moartea să-și piardă amărăciunea – și în același timp prețul.»

«Vidul este plenitudinea supremă, dar omul nu are dreptul să știe lucrul acesta.»

«Efect al unei prea mari suferințe și lipsite de grație: Ovidiu, Wilde, Van Gogh.»

«Vrem să devenim alții decît sîntem – așadar avem privirea îndreptată spre în afară.»

«Neputința lui Dumnezeu. Hristosul a fost răstignit, Tatăl său a îngăduit să fie răstignit: iată două aspecte ale aceleiași neputințe. Dumnezeu nu își exercită atotputernicia, căci dacă și-ar exercita-o, noi nu am exista, nimic nu ar exista. (…) Dar tot ce sufăr eu suferă și Dumnezeu.»

*

Voluptatea de a-ți împlini pulsiunile - pe toate - și sărăcia recompensei pe care ți-o dăruiesc ele din precaritatea geamătului lor obscur, incontinente precum haosul care îți consumă astfel ființa. Nu știi către ce să te îndrepți în viață și ajungi să îți tratezi ființa ca pe o proastă, până când într-o zi te trezești că “proasta” l-a preferat întotdeauna pe cel ce vei fi după moarte…

*

Odată cu terminarea jocului de-a teribilismul înțelept, episcopului tînăr care se lupta elegant și monden, dar teologic (sic!), cu prejudecățile, nu-i mai rămase decît să umble gol pe străzi, precum odinioară Marcu de la Calu’, unul din puținii cinici obraznici ai creștinismului, sau, cum spunea Cioran, dacă ar avea “cîtuși de puțină credință”. Dar să umble vid pe “străzile” cu îngeri nu ar demonstra și mai abitir zădărnicia aspirațiilor viului?

*

[Într-o viață mai frumoasă aș plînge mai mult, fiindcă într-o inimă aerisită toate se văd mai limpede și dor mai tare, căci mai fragile, iar iubirea le face pe deplin vulnerabile. Astfel încît poți muri mai ușor. Cine se chinuie, moare greu, despărțit de chemarea blîndă către mîngîiere. Vina mea este că plîng prea puțin, că stau într-o inimă lipsită de nori și văd lucrurile așa cum închizi ochii atunci cînd te sufoci strangulat. Dar acum e prea noapte pentru o viață mai frumoasă.]

*

Homosexualii și problema lor politică: iată epifenomenul istoric care a supraviețuit din Republica lui Platon.

*

Cum ne începem viața plîngînd și visînd o urcare fără amintiri către întunericul în care ne sfîrșim viața, fără să mai plîngem, fără să mai visăm…

*

Aștept încă să descifrez sensul trădării. Am crezut întotdeauna în trădare ca într-un abuz al înțelesului de a fi om. Aștept inițierea într-o formă de existență sacralizată prin semnificația pe care trădarea nu o dobîndește astfel: o culpabilitate fericită.

*

În tot spectacolul compasiunii, al milei, se intonează imensa, divina poveste a virginității, această colosală confuzie pe care o facem în privința lui Dumnezeu creatorul, învinuindu-ne la nesfîrșit pentru sfîșierea singurei virtuți care ar trebui să i se atribuie, de fapt, morții. Fiindcă numai moartea se poate lăuda cu idealul (virtual?) al virginității. În fond, aspirația nu este aceea de a duce cu noi viața în moarte, ci de a aduce moartea în viață: secretul învierii.

*

Mereu același gînd, că deasupra tuturor lucrurilor stă exact ceea ce nu este important, și că nici măcar nu știm ce nu este important: desigur, moartea.

*

Dacă spun “sînt”, spun deja totul împotriva poeziei, pentru că poezia este călătoria pornită în căutarea prietenului asuns în moarte. Iată că orice poet scrie povestea întoarcerii lui Enkidu.

*

În Grădina parfumată a șeicului Nefzani (sau Cartea legilor ascunse ale iubirii), hogea Omar Halebi abu Osman ne spune: «Umectată de dorință, [femeia] este în sfîrșit să primească sperma ce poartă în ea fructul (...) – și atunci, ca să puneți dracul pe fugă, veți spune amîndoi: “În numele Domnului”, iar dacă în momentul ejaculării, femeia rămînînd imobilă, ca în extaz, veți putea adăuga: “bun și milostiv”, copilul astfel procreat nu va simți niciodată mîna diavolului.»

*

[Picasso] Într-o dimineață de vară, plimbîndu-se pe străzile din Saint-Tropez împreună cu discreta muză-poetă Geneviève, Picasso este oprit de un tînăr care ducea în brațe un buchet de gladiole. “Bună dimineața, maestre. Sînt pictor. Vă admir mult opera.” Etc. “Pentru ce sînt florile?” îl întreabă Picasso. “Ca să le pictez.” “De ce pictați flori?” “Fiindcă mi se pare că miros bine…” “Sînteți căsătorit?” “Da.” “Atunci aduceți-mi-o pe soția dumneavoastră, o să o…, apoi dumneavoastră o să-mi mirosiți… și-o să vedeți dacă nu miroase mai bine decît florile…” A început să rîdă în hohote, apoi a adăugat către tînăra lui iubită: “Detest să mi se spună «maestre». Totdeauna am chef să spun «maestrul feselor mele».”

Acest spaniol frivol a epuizat avant la lettre întreg post-modernismul plastic, respingînd omenescul, această intruziune democratică a obrăzniciei în rezervația spirituală a inițiaților. Avea dreptate: pictura este seminală. Nu pictezi flori decît atunci cînd le privești ca pe un carnagiu din care se ridică fumul lăptos al sufletelor. Păcat că nu s-a păstrat nici o lucrare de-a lui Parhasios, inventatorul picturii, spune Onfray, care își crucifica subiecții. Am fi avut, poate, îndreptățirea faptului că o floare devine pictată de îndată ce aplici culorile pe pînză: un amestec de lichide care provoacă tulburarea frumosului amorțit în creier - ca în îmbrățișarea dintre Picasso și poetesă.

O luptă încrîncenată pentru a scăpa de sentimente, acest Picasso. Nu e de mirare că îl admira pe Sade. În fond, son esprit de finesse a fost coitul.

*

Periplul ratării mele prin viață continuă, din ce în ce mai îndîrjit. E și asta o vocație. Dusă la bun sfîrșit, poate revela însă un triumf mai înalt decît împlinirea. Triumful celui care știe cu adevărat ce ar fi vrut să facă în viață.

*

Pentru că nu ne vom mai întoarce niciodată pe pămînt, nu sîntem obligați să luăm cu noi ceva din ce a existat pentru ca împlinirea sau neîmplinirea noastră să se înfăptuiască. Ce lăsăm noi lumii nu are importanță, pentru că fără noi ar fi desăvîrșit de inutil. De aceea trebuie să plecăm de aici cît mai săraci: poate nici măcar cu noi înșine. Și cu cît lăsăm mai multe în urmă, cu atît vom pleca mai săraci. Iar cel ce nu ia nimic cu el mai departe înseamnă că nu va lăsa nimic pe pămînt, în afara gratitudinii. Dar cum gratitudinea, în ochii divinității, nu reprezintă nimic, pentru că este însuși firescul, acest nimic devine singura împlinire cu care ne putem înfățișa. Acest nimic este bagajul nostru imposibil.

*

Eu nu cunosc moartea, însă această clipă de luciditate are valoarea morții sărutate.

*

Povestea omului care trăiește după toate canoanele societății umane de astăzi este “mitul” care neagă efortul inimaginabil al primilor homo sapiens sapiens de a se fi menținut în viață pentru el.

*

Există singurătatea convențională a oamenilor de bine, morali și pretențioși, care duce la decrepitudine, și singurătatea neconvențională a derbedeilor, a dezaxaților, a tîmpiților, care nu dau doi bani pe triumful educației… acea singurătate a fidelității față de seninătatea lui Dumnezeu.

*

Fiindcă nu trăiesc în prezent, visez; și pentru că visez, îmi simt viața respinsă de timpul pe care îl locuiesc. Deci existența mea poartă statutul clandestinului. Și pentru că nu dăruiesc în felul acesta nimic realității, sînt lăsat la voia întîmplării: așadar, în fața morții nu am nici o importanță, așa cum au ceilalți, deci viața ar trebui să fie mult mai atentă în privința mea decît a celor care s-au pus la adăpost. Dar ce-mi poate dărui grija asta mai mult decît neinspirata șansă de a înțelege că nici măcar în veșnicie nu voi putea fi sclav?

*

Ca să știu (!?) ce trebuie să scriu, întotdeauna întreb în gol - iată singura bibliotecă în care mi-am aflat răspunsurile.

*

[Jarry] Amintirile fără sfîrșit ale lui André Salmon ni-l înfățișează pe “Dom’ Ubu” într-o cîrciumă de pe strada Senei, comandînd și consumînd pe rînd: “un coniac, o cafea, brînză de Gruyère, un compot de fructe, o jumătate de pui, o macaroană, un antricot, o ridiche de lună, un borș țărănesc”, în ordinea indicată. Patronul îl compătimește sincer: “Tinere, îți faci rău.” Ce jignit a fost “Dom’ Ubu”! “Birtul dădea lecții literaturii.” Și atunci Jarry poruncește: “Aduceți-mi cerneală roșie și un păhărel.” În care “neprihănitul mistificator” a înmuiat o bucată de zahăr, ronțăind-o meticulos, “plin de deliciile răzbunării”. Iată comportamentul unui zeu al civilizației. Atîta detașare în viață creează filosofii mute, în care adevărul exultă. Altminteri, Jarry va muri de ziua tuturor sfinților. După ce s-au scurs cei cinci ani de odihnă într-un mormînt legal (!), oasele i-au fost azvîrlite în groapa comună. “Dom’ Ubu” nu mai avea credit. Locul i-a fost ocupat de rămășițele unui campion ciclist. Desigur, Jarry ar fi fost încîntat de întîmplarea asta. “Veșnicia îl cuprindea pe cel ce n-a știut nimic despre viață”, conchide Salmon.

*

Nu știu ce s-ar mai putea spune despre om că este sau că nu este. Poate că s-a născut dintr-o ciudată amenințare pe care universul a resimțit-o și împotriva căreia ne-a creat pe noi. Dar cred că și dacă am supraviețui universului acesta, tot în impasul de a nu ști ce s-ar mai putea spune despre om, că este sau că nu este, ne-am afla. Deci, nu faptul de a ne cunoaște pe noi înșine ne salvează, ci faptul de a nu ne cunoaște ne poate promite infinitelor posibile ale unei eternități care tuturor lucrurilor își sugerează prezența, ca o neîntreruptă amenințare.

*

Așteptînd să vină gîndul care trebuie scris, rătăcind astfel printre hățișuri și fulgere de idei infirme, speriate, hăituite de insuficiență sau de-a dreptul hilare, alegi pînă la urmă înfrîngerea, gîndul resemnat, și îl injectezi cu toată furia interdicției, pînă cînd pe foaia de hîrtie rămîne, strălucind, doar expresia capătului de drum al acelei clipe, care este capătul de drum al vieții în momentul în care gîndul ce trebuie scris într-adevăr se arată.

*

Îndeobște, pe copii îi considerăm oamenii cei mai curați de pe pămînt. Paradoxul face însă ca în această categorie să intre și semenii noștri de dinaintea primelor civilizații, acei homo sapiens (sapiens?) ai începuturilor. De unde concluzia că acea cădere din rai ne-a făcut să renaștem aici la fel de puri, chiar dacă vinovați (?!). Oare însă ascendența noastră nu ne trimite în altă parte decât în același rai, și nu către o regăsire, ci către o transfigurare care să lase omul în urmă? Așadar, nu am plecat de la om ca să ajungem tot la om. Ciudat, Dumnezeu nu agreează cercul. Eterna reîntoarcere a lui Nietzsche este punctul în care s-a înșelat perfect și definitiv.

*

Toate Fericirile biblice neagă fericirea pămîntească. Toate Fericirile biblice se împlinesc după moarte. Voința de a fi fericit pe pămînt, înainte de moarte, neagă astfel Fericirile. A cere de la Dumnezeu fericirea în viața asta e ca și cum i-ai cere să-ți interzică Fericirile, ba chiar, dacă am fi cu toții fericiți pe pămînt, să renunțe la Fericirile sale. Nu e cu neputință să fii fericit o viață întreagă aici, dar ce nemulțumire, cîtă tristețe după aceea. Pentru că niciodată o a doua moarte…

*

Amintirea este o definiție a singurătății. De aceea mila este singurul sentiment lipsit de amintiri personale, iar sfîntul - omul fără amintiri.

*

Să nu te mai oprești din meditație, să te pierzi cataleptic în contemplare… iată hermeneutica disperării.

*

[Eliade] Despre Mircea Florian, Eliade afirmă în Memorii că “avea o voce prea mică pentru corpolența lui. (…) Îi plăcea să vorbească - și să scrie – «frumos». Spunea, bunăoară, «crinul alb al filozofiei lui Nietzsche…». Prima lui carte se intitula Trepetnic sufletesc.” Adorabil. Dragostea unui profesor nu se poate exprima decît prin naivitate. Studentul Eliade, însă, ca mai tîrziu discipolul Eliade din Calcutta ori din Rishikesh, se comportă lăuntric ca un bolnav incurabil de glorie, de orgoliu. Visul lui urla că vrea să cucerească, să copleșească, să sufoce prin cantitatea atîtor cărți scrise cu sete. De unde regretul intim de a nu fi rafinat miile de pagini de literatură, așternute în graba de a-și vedea numele publicat și omagiat. O fugă de Bach cu subiect păgîn. Și mila cu care se gîndea Cioran la el.

*

Înduioșat de o poveste cu copii îndrăgostiți, privesc cum mersul lumii și destinul se opresc în fața unei emoții, devenind de-a dreptul inutile. Gândul mă duce la opera lui Proust, care a demonstrat o dată pentru totdeauna lucrul acesta. Însă toate și-au recăpătat violența în momentul în care această emoție, dispărînd, s-a dovedit că nu venea de pe pămînt…

*

Dacă morții “văd” sau știu tot ce facem noi ceilalți aici, înseamnă că Totul este un infern sau că infernul cuprinde și existența și inexistența. Și atunci înseamnă că toate lucrurile înalt spirituale întrețin acest Infern, iluminându-i metabolismul paradoxal al minimei sale entropii, imunizîndu-l.

*

Abia cînd pierzi totul simți că te-ai mai putea naște o dată.

*

Înțeleg învierea ca pe puterea de a-ți da singur viață. Simplu. Hristos a făcut din adevărul acesta o evidență. Atît.

*

Doamne, am înghițit o gură de apă fără să înțeleg că am înghițit toate gândurile celor care au fost și cîte vor mai fi în vecii vecilor.

*

Nu poți scrie decît despre o bucurie pe care nu o ai, pentru ca regretul acesta să-și demonstreze exact lehamitea cu care, asemeni oricărui regret, vine prea tîrziu ca să te mai poată salva din ghearele triumfului, ale oricărui triumf.

*

Cei pe care nu-i mai vedem vii acum și care ni se aprind în cuvinte ne călăuzesc prin viață crezînd că se plimbă cu noi de mînă prin moarte. Frumusețea lor dispărută ne trimite la nostalgia că toate se vor ivi dinainte-ne spre a ne ocroti de moarte. Însă nimic din bunul lor adevăr nu ni se va mai face vorbire. Doar clipele de singurătate ne încredințează, cu implorarea cui o poartă în ele, că toată această neînțelegere se datorează timpului în care nu am știut să iubim.

*

[Rushdi] Cînd poetul Baal, din Jahilia, este prins de Mahund (numele diavolului, devenit numele Profetului…) și condamnat la moarte pentru satirele pe care le-a scris cîndva la adresa întemeietorului noii religii, acum triumfătoare, recunoaște, în fața unei lașități de o viață, că nu a crezut decît în misteriosul mesaj al inspirației sale poetice - și îi reproșează lui Mahund: “Curvele și scriitorii, Mahund. Noi sîntem cei pe care nu îi poți ierta.” Mahund îi răspunde: “Scriitorii și curvele. Nu văd nici o diferență.” Asta după ce Baal și-a încheiat cariera de poet declamîndu-și poemele de iubire sub ferestrele închisorii în care îi fuseseră aruncate cele douăsprezece soții prostituate. (Rushdi, Versetele satanice.) Iată cu adevărat scriitorul care nu își asumă nici o diferență, triumfînd numai în fața profeților și a mulțimii, aceste încarnări ale morții.

*

Din nou în noapte. Acum viața nu-și mai poate stăpîni suficiența - și în pastelul deznădejdii ei imaginare i se dezlănțuie hohotul ascuns, nemărturisit vreunei ființe, expirația ultimă, de mort în care locuiește netrezită învierea, dar încă adolescentă și așteptînd ziua cînd mărturisirea ei deplină va reteza viitorul, îl va spulbera, negînd orice altă întoarcere și trezindu-se, ca un sfîrșit pentru totdeauna, să iubească fără să i se mai închidă pleoapele vreodată. Aceste cuvinte se lasă, prin tămîia neagră a nopții, peste trecerea mea, în urma căreia rămîne, înlocuindu-mi dragostea suficientă, viața, cu delicatul ei regret fără sfîrșit.

*

Îmi amintesc nefericirile într-un mod extrem de concret, și minciunile și răul pe care l-am provocat semenilor mei: toate refuză moartea - mai puțin fericirile, faptele frumoase, încîntate cu dispariția, cu anonimatul în impresia de neant. De fapt, unde s-au dus? De ce m-au părăsit? De unde puterea celorlalte de a-și dura în mine veacul? Nu poți alunga de la tine progenitura ticăloasă fără să rămîi pe de-a-ntregul și definitiv pustiu.

*

În realitate, încercăm să ne supraviețuim fiziologic, deși efortul este epuizant și încearcă paradoxal mistificarea noțiunii de entropie, de parcă echilibrul ne-ar salva de la precaritatea spirituală a stadiului de om: Nietzsche avea dreptate, trebuie să depășim starea de a fi om, însă nu prin “supraom” (?!), ci prin faptul de a-i crea un destin subteranei, entropiei maxime anulate spiritual.

*

De îndată ce lucrurile nevăzute care s-au adunat în mine, de parcă s-ar fi întors în ființa pe care au părăsit-o fără speranță, își cer moartea, moartea le lasă mai întîi să vorbească. Iată această moarte plutind împrejur cu sentimentul seninătății, asemuindu-se profund cu o misterioasă iubire. Trudesc, deci, la o moarte desprinsă de promisiunea cuvintelor, cărora speranța că sînt le-a lăsat dăruirea, cum numai cei vii după o moarte o mai pot face. Fiindcă nici o cenzură nu își poate petrece orgoliul peste lăuntrul meu absurd și liber.

*

Scriu pentru nimeni – și în primul rînd pentru cel ce nu mai există în mine, mortul cuprins de resentimente.

*

Cum tindem cu toții să fim cît mai aseptici și mai transparenți cu putință, pînă la schimonoseli lacrimogene, pare că adevărul a rămas treaba cea mai murdară și mai incomodă de pe pămîntul ăsta urbanizat. A venit moda rațiunii-funcționar și a spiritului terapeutic. Iată-l pe Dumnezeu suportîndu-și impostura iudaică. Acum chiar că nu mai putem dispărea. Să vedem cît de meschini putem fi în această prelungire la nesfîrșit.

*

Zile lipsite de inspirație, zile pe care nu le trăiești, acedia care ține să-și petreacă timpul a lehamite, pînă cînd devii o javră existențială.

*

Drumul nostru spiritual trebuie să poarte către dincoace de timp, nu dincolo, care poate fi o prelungire entropică, o expansiune a diseminării definitive întru demență. Dincoace de timp se află răspunsurile și recunoașterea identității sub care trăim. La urma urmei, numai dincoace ne putem confirma fidelitatea față de ceea ce sîntem. Totul este un imens sentiment de iubire cu infideli.

*

Catastrofă a spovedaniei, ce fel de altă lume ți s-ar putea împotrivi ție?

*

[Heine] Iată poemul Prințesa Sabbath, al lui Heine, acest Napoleon al spiritului German. În poemul nostru vestita prințesă are drept logodnic un prinț (Solomon) pe care vrăjitoria l-a transformat într-un animal de rasă inferioară - “prințul Israel”: “un cîine cu dorințe de cîine, care se bălăcește toată săptămîna în mocirlă și în gunoaiele vieții, în rînjetele băieților de pe stradă.” Desigur, un evreu nu poate fi îmblînzit. Politica evreilor nu va fi niciodată democrația, pentru că spiritul lor a-sentimental este refluxul zeului lor de geniu, care “nu este dragoste, mîngîierea nu-i este felul”, după cum tot Heine spune într-un poem bizar. De unde libertatea sfidătoare a judecății în privința semenilor. Iar la Heine, după părerea unui englez (Matthew Arnold), “lipsa respectului față de sine, a adevăratei (?) demnități”. Morții lui Goethe i-a supraviețuit acest faun a cărui măduvă a spinării a făcut implozie pentru Europa modernă. Neîndoielnic, nu există “dreptate” spirituală. Ar fi un gest prea senzual pentru o posteritate prea costisitoare.

*

Nimeni nu știe pentru ce mă înverșunez să pier în umbra flăcării negre pe care o împrăștii, nerostind cuvinte și neauzind noaptea, în urma, dinaintea mea, așteptînd himerele. Și lungul lor drum înălțînd amintiri hidoase în sufletul meu, sfiala cu care apoi mă cuprind, lăsînd în ochii mei nesfîrșita senzație de om degerat într-o încăpățînare stranie, amețitoare, aceea de a trăi cu groaza că se pot trezi într-o bună zi, că mă pot atinge cu degetele lor umede, că mă pot îndrăgosti într-o zi de ele, ridicîndu-se din iarbă, albe și moi. Himerele pentru care nu voi fi dobîndit iertarea niciodată, dar fără de care zborul nu mi se va fi rupt în pași pitici și ubicui, zadarnici.

*

Aș vrea ca Dumnezeu să-mi dea un vers cu care să vindec oamenii de moarte.

*

O, niciodată nu mi-a fost mai deschisă viața și mai seducător austrul ascuns al respirației decît atunci cînd intram în cîrciumă voios, scuturîndu-mi petalele infectate de neputință, ori primul pahar dat peste cap cu toată arta morții adunată în buchetul jalnic. Niciodată suferința nu a fost mai aprinsă ca dragostea. Urletul sufletului îngrozit mă lumina și toate cuvintele mele cerșetoare de capodoperă își descriau groaza ori își dăruiau scelerate prostituția semantică, baletul orgolios, într-o reculegere cu ontologii funerare, dincolo de grotescul unui oraș stors ca o lămîie de gurile infernului. Niciodată mai fericită decît în delirul alcoolic nu mi-a fost ființa, gangrenată în căutarea sensului pentru care nu m-am născut. Pentru că scriu împotriva destinului meu.

*

Pînă și în scrierile patristice mă simt frustrat de mărturisire. Pentru că puținele mărturisiri strecurate acolo îi sînt adresate lui Dumnezeu, nu posterității, nu oamenilor. Sau, mai bine spus, adevăratele mărturisiri au rămas în memoria preoților care i-au spovedit pe părinții bisericii sau în nepăsarea față de actul de a le consemna în scris. Cîte am fi avut de învățat dacă le-am fi putut citi în singurătate și plîngînd de această recunoștință. Fiindcă moștenirea parenetică pare atît de străină, uneori moartă, lipsită fiind de un eu solidar cu sfîșierea ta.

*

[Colecționez nefirescuri de trup și nu mă sperii, doar sînt plătit să mănînc moartea la conservă. Strofele ce-mi aduc urticaria pe sticla dinăuntru sînt goale. Așa am rămas aici, de colecție.]

*

Lunga, îndelunga rezervă de singurătate sentimentală a omenirii s-a epuizat: urmează nesfîrșitul revers al goanei după palimpsestul singurătății: singurătatea spirituală a omului ca opțiune fără Dumnezeu. Singurătatea haotică a ființei ecologice din rezervația speciei ateu îmbătate de libertatea folosită. S-au chinuit milenii să lase libertatea să fie liberă - acum o jefuiesc, au “angajat-o”, îi dau salariu, e sclava lor, pentru că i-au deslușit generozitatea, discreția - și preacurvesc cu ea… Aici gîndul mi-a fost retezat de vizita unor intelectuali care mi-au mîncat tocănița și au băut o găleată de ceai, susținînd cu gravitate că libertatea fiecăruia trebuie respectată… dar proprietatea a ce anume este libertatea acestui fiecare, care nu poate trăi dacă etc.?… Însemnare ratată. “Strînge-n cur șurubu’ tare!” - vorba lui Jarry.

*

Să mori gîndind o idee, iar moartea să nu-ți întrerupă gîndul… Și să continui așa la nesfîrșit, ca să înțelegi că viața și moartea sînt mai puțin importante…

*

Cînd mă gîndesc la ce m-ar putea aștepta după moarte, mă cuprinde nerăbdarea… ba nu, o ciudată hărnicie de a mă apuca frenetic să remediez “Acolo” lucrurile strînse aici în amintire.

*

Viața noastră ar trebui să dureze pînă la ultimul gînd posibil pe care l-am putea avea.

*

[Baudelaire] Cineva traduce Mon coeur mis à nu prin “inima mea dezvăluită” (!). Cînd, cu un an înaintea morții, Baudelaire intră, pentru prima dată, într-o biserică, paralizează. Sifilisul îi dezgolea sufletul ca într-un “bordel” al îngerilor, dacă vrem să acceptăm că paralizia a fost pentru trupul lui Baudelaire ultima îmbrățișare dandy cu viața. Pentru Jeanne, se dezvăluia. Dar pentru moarte se dezgolea: un suflet “în pielea goală” este pacientul preferat al lui Dumnezeu. Ca și Cioran: “Dacă aș avea cîtuși de puțină credință în Dumnezeu, aș umbla gol pe străzi.” (Citat aproximativ). Baudelaire nu considera că inima lui este un “secret”, ci o prostituală de geniu. A murit rostind în demență “mon cré mon cré...” “Inima mea dezvăluită…”

*

Împotriva lui Dumnezeu nu poți trăi. Nu se cheamă că trăiești, ci că profiți.

*

Adevărul, ce oroare: nimic nu îi aparține. Iubirea nici măcar nu îl ia în seamă, îl consumă ca pe un fir de aer. Între adevăr și nimic antagonia atinge sublimul: cele două capete ale infernului se resping reciproc cu o furie indeterminabilă.

*

Regret atît de multe lucruri din viața mea de pînă acum, încît mă îngrozesc cu adevărat de cele pe care nu le voi regreta. Și tare mi-e teamă că ele mă vor judeca mai aspru. Fiindcă din ele voi fi făcut slugile iluziilor mele.

*

Toate se sfîrșesc cu o vină. Viața însăși se sfîrșește cu o vină. Începutul omului nu este vina, vina este sfîrșitul unei lumi, pentru că dacă toate și-ar avea începutul într-o vină, mersul lucrurilor s-ar îndrepta către insuportabil, și orice ordine ar deveni o implozie prin exasperare, demența și-ar cîștiga firescul ucigaș. Vina este pur și simplu expresia prezenței, în mintea omului, a certitudinii că totul se sfîrșește pierind. Vina este reprezentarea cauzală a conștiinței sfîrșitului, a morții.

*

Dumnezeu este împlinirea imperfecțiunii. Numai imperfecțiunea iubirii poate pretinde așa ceva, o fără de sfîrșit autocorecție și cizelare, o infinită nemulțumire.

*

Sterilitatea absurdă a nemuririi, așa cum s-ar vedea nemurirea înainte de a ne naște, dacă am ști că vom fi nemuritori, este certă. Indiferent de condiția noastră (de muritori sau de nemuritori), suferința, absurdul urcă din aceeași rădăcină a fructului interzis din care ne-am inspirat la origine - ceea ce face nemurirea inutilă, dacă nu insuportabilă, sau o transformă într-o pepinieră grotescă de sinucigași. În consecință, pentru muritor, nimic mai înspăimîntător decît veșnicia.

*

Și din nou veșnicia, înspăimîntătoare prin faptul că “acolo” nu vei ști nimic, că nu ai purtat vina foamei pentru vreun fruct al cărui supliciu să te fi trimis în ea, că ajungi în veșnicie după ce ai murit o dată, efectuîndu-ți astfel pe deplin pedeapsa (smuls fiind dintr-un acasă al tău, bun sau rău), că poate “acolo” te așteaptă alte ispășiri, la nesfîrșit. Incredibil. Toate acestea mă duc cu gîndul că nu suntem singurii “copii” ai lui Dumnezeu, că mai există și alții, prețuiți, educați, îngrijiți, răsplătiți și altfel iubiți, pentru ascultarea și pentru opțiunile lor bune, înțelepte, și cărora noi le suntem arătați ca exemplu negativ etc. Și atunci cum pot pretinde unii că știu ce “vrea” Dumnezeu, ce “face” Dumnezeu, ce “așteaptă” Dumnezeu de la niște progenituri care au luat hotărîrea de a încerca să-și clădească veșnicia aici?

*

Încă nu există atît de multe lucruri, încît te întrebi dacă toate cîte au fost și sînt nu vor alcătui “cîndva” neființa.

*

[Gödel] În 1932, la douăzeci și șase de ani, Gödel susține că orice limbaj deductiv duce în mod obligatoriu la paradoxuri. Ajuns în America, se plînge că este prea bine plătit de Universitatea Princeton, căreia se consideră obligat să îi rezerve foarte mult timp. Visul lui este să se consacre metafizicii. Se declară admiratoul lui Leibniz. Își consemnează gândurile pe foi volante, în carnețele sau pe bilete de cinematograf. (La rigoare, învierea nu poate fi un fenomen imanent decât dacă rezolvă simplitatea paradoxului.) Sentimentele (științificizate) se întorc într-un trecut care le aparține pe de-a-ntregul, căutându-și instinctul de conservare și principiul anarhist de manifestare. Ele nu pot fi reduse, precum conceptele, la un număr minimal de noțiuni, ca de pildă în construcția logică a lumii lui Carnap. Imaginea lui Leibniz trebuie că se sugera seminal, păstoasă, reală, în sufletul lui Gödel, născut în Moravia, dintr-o mamă luterană și un tată catolic. Biograful lui se numește Hao Wang!…

*

Începi prin a vedea mai întîi neadevărul. Iar cînd adevărul ți se deschide, realizezi cît de fără poveste este acest adevăr, și că în realitate viața e o poveste a neadevărului, absolut nonșalant, neglijent și fermecător cum numai efemerul, trecătorul, poate naște o poveste de iubire devoratoare.

*

Sfîrșitul adolescenței este sfîrșitul morții curate și ar trebui să poarte fericirea neîmplinirii sentimentale: un adolescent împlinit este un adolescent mort.

*

Nu cred că Dumnezeu m-a ocrotit până acum pentru ca din talantul pe care l-a pus în mine să nu se arate nimic, să nu pot face măcar o floare, cu gîndurile mele, să nu pot măcar să mă înalț la gratuitatea generoasă a înțelesului sau la zădărnicia unei profeții. Cu siguranță, cineva, cîndva, va fi salvat de ceea ce am scris. Nu ar fi tragedie mai mare decît să fiu veșnic ignorat - și într-un final disprețuit.

*

Zilele acestor vieți ale noastre nu vor avea sfîrșit cîtă vreme suferința va dăinui: iată garanția veșniciei noastre.

*

Vin pe lume și nu se mai pot opri din exercițiul nevrotic al vorbirii, al trăncănitului insuportabil care întunecă cerul marilor aglomerații urbane. Visători fără lege, visînd toate stupiditățile posibile și trăindu-le realitatea inversă: gurile pline de otrava acestei fiare energumene, simandicos așezate în pleură, în respirație, nu se mai opresc din rostirea acestei macabre alegorii a neșansei de a te fi născut unde te-ai născut, indiferent unde te-ai născut. Iar din acest delir ubicuu ni se pare că ni se nasc iubirile și reușitele și copiii, cînd toată această vrajă nu face decît să întunece, să infirme șoapta care ne cheamă...

*

N-aș ști că mă voi chinui după moarte, dacă n-aș ști că nu am nevoie de moarte.

*

Fiecare om pe limbul plictisului lui, siluit de meteorologia capricioasă a subconștientului, mîngîiat de ritualurile defulării “oficiale”, îngrozit de transparența singurătății, în care nu se poate ascunde de sine - și într-o fericire fără somn, boala, lipsită de durere, devine canceroasa plăcere de a trăi. Batjocorirea morții nu poartă, din păcate, sprijinul iluzoriu al inconștienței, fiindcă demența se cîștigă greu, ca orice aprindere îndrăgostită a morții. Așa că preferăm ratarea voioasă.

*

Să nu ne pripim în argumentări sofisticate: tot ce ni se întîmplă în viață, fericit sau nefericit, ne este trimis prin om, tot așa cum Dumnezeu însuși a venit la noi prin om.

*

Amintirea unor gigantice tentacule retezate, care își poartă încă viața în invocația zvîrcolirii, lasă în libertate starea de agregare a invizibilității destinelor noastre - fiindcă celui călăuzit de acest mort transparent al rătăcirii ochiul îi este refuzat.

*

Omul post-modern înclină fără a cumpăni înspre clipă, ivită ca seninătate a celei mai convenabile formule eliberatorii. El își poate permite în acest fel orgoliul dispariției, fiindcă și-a consumat, conform raționamentului, “eternitatea”. Suferința lui este așteptarea însăși a unei astfel de supreme clipe, în fapt a descalificării tragice, a statutului de ființă returnabilă prin ignoranță. Omul nostru nu mai poate trăi fără miracolul manifest! Foamea de miracol îl demonizează, lumea lui este un conglomerat de accesorii care provoacă iluzia miraculosului eficient, el consumă “miracole” – și cum să te răzvrătești dinaintea miracolului-secundă?

*

Ce să creezi sub excitația neputinței, dacă nu testamentele pline de oroare ale subconștientului, impulsuri ratate ale durerii, ale suferinței, ca într-o boală castrată? Ieșirea la suprafață poartă întotdeauna starea extremă de sufocare, dar, în același timp, și senzația de sufocare împlinită: este un exercițiu mereu reușit de salvare a morții.

*

Au trecut zile în care aș fi putut muri. Acum nu mai am în față decît certitudinea de fiecare zi a morții, care se consumă încet-încet, pînă cînd moartea va veni într-adevăr ca o nepăsare.

*

[Cioran] Agenții Siguranței năvălesc în casa lui Eliade și încep să răscolească totul în căutarea unor texte compromițătoare. Confiscă numai scrisorile redactate în engleză, “pentru că nu le puteau înțelege”, afirmă ironic Eliade, care suprimă din Memorii următorul pasaj: “și o carte poștală de la Paris, în care Emil Cioran îmi mărturisea că vrea să se întoarcă imediat în țară, «ca să se poată delecta cu mîncările gătite cu sarea scoasă din ocnă de Nae Ionescu».” Iată-l nu pe cinicul Cioran, ci pe omul care nu acceptă că vreunul ar putea fi superior altuia.

Cioran confirmă în Caiete III că primea haine de la cea mai bogată femeie din Paris (dar nu-i plăcea să primească “bani în public”). Care este însă motivul real pentru care acea femeie îi dăruia lui haine? Bufonii de geniu au, totuși, un orgoliu batjocoritor. Am afirmat o vreme că Cioran ar trebui sanctificat. Dar nu pentru cărțile lui. Unele din ele par uneori “programate”, par încercări de a demonstra că poate rămîne în memoria omenirii prin provocare, prin a impune unele adevăruri pretențioase, incitînd malițiozitatea unora. Cu siguranță, omul acesta a fost campionul ascunderii de sine. Un sfînt al ascunsului.

*

Viața? O infinită bucurie a confuziei, care se exprimă inefabil prin surpriza de a nu se descoperi niciodată pe sine însăși, căutîndu-se veșnic în sine însăși. Fără să-i pese. Gest de admirabilă incontinență divină.

*

Sursa tuturor necazurilor noastre nu sînt defectele noastre (de pildă orgoliul), ci încrîncenarea congenitală în certitudinea proastă că sîntem proprietarii spiritului nostru - această nefericită idee de proprietate, prima care s-a înfiripat în noi la începuturi, ideea de căpătîi a existenței noastre superioare de astăzi: viața este unica eternitate a primitivității.

*

Un frig mă cuprinde. Așadar, știu că trupul acesta mi-a înghițit gîndul prin care voiam să îl dau de mîncare unui înger parazit - îngerul imaginației mele, din Caraibe: umorul Sfîntului Duh.

*

Omul nu este firav în raport cu natura, el este firav în raport cu conceptul de îngrămădire în principiul locuit al civilizației, acest conflict generalizat al individualității, al cărui suflu confuz, asemănîndu-se unei fantome-mutant sălbăticite de isterie, devine încet-încet un fel de “pneumă” a inferiorului, care poate pretinde la un moment dat, ca orice frustrare fundamentală, întîietatea, sau alte tributuri înfometate, barbare, nesățios cum este să-și epuizeze gazda, pentru că din gregaritate sugerat și astfel provocat.

*

Cînd nu aștepți moartea, aștepți ca totul să se termine cu bine. Dar cînd aștepți moartea, visezi ca moartea să-ți lămurească și să-ți lumineze toate nedumeririle, dilemele, suferințele, întrebările, greșelile… Moartea este un răspuns care nu se împărtășește. Un stil al definitivului.

*

Și totuși, cîtă răbdare să mai am ca să potolesc setea de tăcere a gîndurilor?

*

Zădărnicia: ce sentiment de iubire a neantului, ce desăvîrșire spirituală, cînd toate pot dispărea ca să rămînă acest gînd al teoreticii divine.

*

Dacă aș avea cu adevărat puterea de a scrie, aș scrie atît de puțin, încît această credință în măreția puținului nu ar putea fi vreodată uitată de cei ce vor veni, pentru că aș rosti exact cuvintele prin care gîndul ar înfrînge moartea.

*

Cruciulițele frumos lucrate în argint, pe care le purtăm la gît, dar mai ales fețele bisericești crucile baroc încrustate, ai zice “coafate”, sînt amuletele psihanalitice ale identității noastre de împrumut, evocînd grozăvia iluziei că, răstignit prin hipnoză, ai merita ceva dintr-o suferință pe care, de fapt, o sugrumi, o eviți din toate puterile și cu toată învățătura ce numai vocația dragostei de suferință i-a dat-o Marelui nostru Nefericit. Nu e mai bună divina nepăsare, care este absolut divina preocupare?

*

[Să tai un gînd cu lama urii? Să mi se umple viața, trupul, de insectele verzi în care mi se vor fi transformat cuvintele, ca iarba și fierea nevomitată să se transforme în scrierea levitației, fără noroc, fără vină, cu înălțarea retezată la publicare?…]

*

O sumă de uitări, într-o viață - o mie de drumuri fără întoarcere. Să mori “ca nou”, fără să îți aduci aminte de nimic, trăind astfel un singur lucru pe lumea asta: moartea. Să pleci dincolo cu o singură amintire frumoasă a vieții tale, pe care să o evoci cu singura părere de rău lipsită de răscumpărare: tristețea de a nu fi durat cît o viață.

*

Fluturii în zbor și nepăsarea divină (acea nonșalanță care înfrînge finitul, care emite credința în spiritul de finețe al clipei desăvîrșite, fotonul deplinei iluminări cu care nu ai ce face pe pămînt), gratuitatea existenței și corvoada iubirii, care ne constrînge să transfigurăm moartea, apoi înșurubările trupurilor noastre în uterul revelațiilor universale, din care se încheagă vălul spiritual al fiecărei zile, visele, ficțiunile și multe altele, toate alcătuiesc capitalul de duh al fiecăruia, capitalul pe care îl lași pe pămînt după ce dispari, singura moștenire cu adevărat reală și în același timp singura obligație la care ești supus de divinitate în schimbul vieții și al morții.

*

Niciodată viața nu este mai nefericită decît atunci cînd cade pradă imaginarului dereglat de alcool, acolo unde creierul ți se dezbracă extaziat ca o mireasă dinaintea promisiunii, întotdeauna mai seducătoare decît orice împlinire. Da, bînd, fără greș am pierdut de fiecare dată lumea din memorie, căci pentru această despărțire nașterea nu este de ajuns. Înecul acesta, o moarte din asentiment, nu se aseamănă furtului, raptului, pe care îl practicăm cu lăcomia duioasă sau turbată a resemnării, atunci cînd ne instituim drept țel îmbuibarea cu bine, cînd ne desfigurăm sufletele cu incalificabila obsesie a confortului. În cîrciumă am trăit măreția disconfortului existențial desavîrșit, paradoxul umilinței benigne și am înțeles filosofia divină a cerșetoriei. Am cuprins metafizica necazului, fenomenologia ratării ca împrejurare a rugăciunii, semeția prieteniei fără timp, fără loc, fără prieten, doar cu trupul astral al himerei încarnate în ființe care au intrat fără plecăciune în mine, ca să-mi întrețină părăsirea… și astfel viitorul, abținîndu-se de la perversa lui determinare logică, așteptînd ca o surpriză venirea mea imprevizibilă - sau plecarea mea, după sticla în plus, către descoperiri care pe el nu îl privesc. Iar într-un colț moartea, mai împăcată cînd toată lumea rîde, știind-o acolo, uimită.

*

[Friedrich Wilhelm Heinrich Alexander Humboldt] Friedrich Wilhelm Heinrich Alexander Humboldt a scris șase sute treizeci și șase de cărți - studii, tratate, cercetări -, tomuri voluminoase, fiecare însumând sute de pagini. Căutînd să dezlege empiric misterul “forței vitale”, Humboldt pune să i se facă pe spinare incizii și să se introducă în ele argint și zinc. Experiența se repetă zilnic timp de o oră. Broaștele moarte așezate pe aceste incizii încep să sară. Tînărul Humboldt numește “forță vitală” “acțiunea conjugată a unor substanțe” care produc electricitate.

Anul 1797. Schiller se năpustește năpraznic asupra savantului care ignora filosofia idealistă germană: “judecată goală de măcelar care vrea cu nerușinare să spintece și să măsoare natura (…), fără dulcea participare a inimii…”. Humboldt răspunde: Schiller, cu “simțămintele lui de gelatină”, “împopoțonează într-o grandilocvență plictisitoare idei împrumutate de la alții.”

Față de spiritul faustic al savanților Luminiști, pretențiile pecuniare, înfumurarea, neputința specializată a “savanților” de astăzi (seriozitatea lor carieristă) seamănă cu dansul unor cocote. Iresponsabilitatea savantă față de “forța vitală” va crea responsabilitatea ignoranților pentru inimaginabile suferințe lipsite de durere. De altfel, aceasta este una din definițiile reale ale democrației.

*

În mod cert, nu îmi (mai?) plac exuberanții, descreierații lipsiți de criteriu în viața lor plină de droguri, de vicii, trăiriștii (sic!) care ard, care îți arată ei cum se “trăiește” bucuria, exaltarea, pasiunea etc. Văd în ei precaritatea violentă a omului (în stadiul spiritual în care ne aflăm astăzi) isterizat de un confort căruia îi reproșează insuficiența, văd primitivismul mental, neputința de a pretinde, măcar, hedonismul prin purificarea efortului. Nu au termen de comparație, au descoperit joaca tembelă a ființei trase cu praștia. Spectacolul curvei apocaliptice civilizate. Pe lângă ei, boșimanii sînt niște aristocrați, pigmeii niște marchizi decadenți, dar stilați. Și ce este mai insuportabil e că nu contenesc sub nici o formă, chiar dacă le dăruiești grimasa celei mai oribile scârbe, să-ți povestească aventurile lor “ieșite din comun”, delirurile, proiectele, desigur, “literare” și ficțiunile care le afectează discernămîntul primar. Niște vizigoți ai cerșetoriei care “au dat lovitura”…

*

Orice regret ar trebui să fie însoțit de nașterea unei iubiri. Și cu cît regreți mai mult, cu atît să iubești mai mult. Să ajungi astfel să te întrebi dacă dragostea absolută nu poartă cumva ascunsul unui regret absolut.
*

Încet-încet, în urma mea nu vor rămîne decît cuvintele, ca o certitudine că mă voi întoarce cîndva să le dezleg, să le uit, ca să pot pleca definitiv în căutarea trecutului.

*

Dacă “reușim” să ne înșelăm asupra realității printr-un irațional elan vizionar, a cărui confirmare (tardivă) justifică descalificarea spirituală a oricărui prezent, înseamnă că orice elan vizionar care exasperează prin iraționalitate susține posibilitatea eternă a unui prezent ce nu va fi niciodată vizibil din punct de vedere spiritual (drumul nesfîrșit al faptului de a ne înșela, tăiat printr-o veșnicie care ne va scăpa la nesfîrșit). Fiindcă dacă nu vom fi niște înșelați de vii, vom rămîne niște eterni pretențioși spirituali. De altfel, de cînd am apărut ne chinuim cu o tenacitate irațională să prezervăm și să întreținem un prezent care el însuși va fi necesitatea fără capăt a unei vizionare confuzii.

*

[André Breton, Les Champs magnétiques] «C’est dit; j’invente une reclame pour le ciel.»

«(…) les mineurs qui construisent des théâtres dans les déserts.»

«Je passe dans cette avenue; un cheval emballé entre dans un jardin publique: c’est une soirée perdue.»

«Ô ces cathédrales qui sont / des pyramides des singes.»

*

O tragedie este prin definiție poetică și cheamă în ea mai multă eternitate decît orice libertate. Tragediile sînt resentimentele nenăscuților, azvîrlite în timp. Desprind din poezie numai trupul imaginar căruia îi închipui, de fapt, fericirea și moartea pe pămînt, lăsînd celeilalte jumătăți de ființă tristețea neîmplinită a înstrăinării. Astfel, nu pot trăi aducerea aminte poetică a vieții mele decît tragic. De unde libertatea de a mă face vinovat pentru viața mea ca pentru o iubire pierdută. Dar niciodată ca pentru o iubire disprețuită prin fericire.

*

Cuvîntul nu mai exprimă rămășița paradisiacă a omului nostalgic după viitor. Această terapeutică a invizibilului nu mai sporește zăcămîntul posibilului. Nuanțîndu-l înspre o exasperare pletorică de subtilități, îi mistifică memoria, îl aruncă în marasmul virtualității ca într-un fel de simulacru kenotic: iată spectacolul ontologic visat la propriu, în soma individuală, de către indivizi care parcă închipuie din lumea cealaltă în lumea aceasta, transmițîndu-ne genericul de final al cuvîntului, care a părăsit finalmente labirintul și a pătruns în transparența imaginii, golindu-și pîntecele de ceea ce nu putea să exprime.

*

Există două tipuri de viitor: viitorul finit, al iluziilor, în care ne consacrăm copilărește carierei, afirmării, averii, postulînd cu de la noi putere că totul ia sfîrșit odată cu moartea și deci că trebuie să ne facem damblaua cu orice preț – și viitorul fără sfîrșit, în care ne proiectăm spiritual și spre care pornim după moarte, cu zestrea înțelesurilor la care ne-am înălțat trăind, căci așa cum casa pe care am construit-o rămîne în urma noastră, tot astfel înainte ne stă lumea spirituală pe care am creat-o în noi și pe care o vom locui.

*

Viitorul literaturii stă în sfîșierea nelimitată a așteptării celui ce crede într-o nouă sanscrită a fenomenului limbii omenești. Literatura își dezvăluie în sfîrșit sărăcia, iar acest fenomen al falimentului demistificator îngăduie explozia unui prezent pus mai mereu în seama neseriozității. Timpul își începe, odată cu era post-apocaliptică a virtualității și a fizicii imaginare, epopeea sfîrșitului, degradarea supremației lui misterioase, sfîșierea. Secretul eternității nu este cuvîntul.

*

Þinem din primordii să fim fericiți, fără să realizăm, de fapt, că viața impune în fiecare dintre noi izolarea, sau mai bine zis că funcția esențială a acestei vieți este aceea de a izola individul. Fericiți fiind, o alungăm în credința că este nepieritoare. De fapt, nu mai puțin chinuită decît noi în lumea asta și nesuportînd să fie terfelită de niște ființe infame, scelerate, cum sîntem, nu face altceva decît să simuleze cu încrîncenare cît de firavă și de fragilă este, neavînd, în fond, decît o singură intenție de căpătîi: moartea. Moartea care să o elibereze, să o redea confortului său indiferent, unde să nu se mai cheme viață și să aspire liniștită la egoismul desăvîrșit și etern. Izolîndu-ne, aici, o face pentru a ne trimite morții exasperați și îndobitociți, mințindu-ne astfel - ori răzbunîndu-se pe surîsul condescendent cu care moartea o refuză, superioară, căci luîndu-ne pe noi, ei îi lasă divina umilință.

*

[Diodor Knosos, Argumentul dominator sau Dominatorul] Conform singurului text explicit, datorat lui Epictet, cu privire la conținutul Dominatorului, Diodor pretindea că a descoperit trei propoziții cu sens în mod definitiv incompatibile una cu alta:
a) Orice propoziție privind trecutul este necesară.
b) Imposibilul nu urmează din punct de vedere logic posibilului.
c) Este posibil ceea ce acum nu este adevărat și nu va fi.

*
Dihania blîndă a ascunsului păcat se roagă pentru oglinda ce tremură murmurîndu-și credința. În adînc lumina nu suspină. Fiindcă cele negre, dar nu neluminate, își mărturisesc lungul drum căruia nu i se zărește capătul - și pe care cei luminați par a nu se zări nici ei.

*

[Sfîrșit de toamnă pleznit cu țîțele peste față, ucis cu cazmalele, lovit în ceafă, plin de noroi și de înotători înrăiți, izbindu-se rînjind unul de altul pe străzi, pișat de toamnă peste noi, o amenințare divină în singurătate. Cum să supraviețuiești? În miezul disperării. În încrîncenata zvîrcolire a unei conștiințe debile. În utopie sau în tăcere. În măreția așteptării grosolan deferite speranței. Nu.]

*

Nu eman forță și asta mă înspăimîntă. Ceea ce înseamnă că nu am păstrat aproape nimic din omul primordial, din origine. Am devenit, iată, eu însumi un caz cultural mie însumi.

*

Despre insistența cu care se străduiesc să trăiască bogații, pentru care viața devine un nefiresc ce trebuie sedus și întreținut, asemeni unui profit care vindecă de panică, nu pot spune decît că, față de săraci, pentru care viața nu se justifică decît prin resemnarea spirituală, este o hilară perpetuare a obiceiului tribal prin care se verifică, universal, principiul dăinuirii prostiei.

*

La pagina infernului, aspirația este cea mai grea tăcere a liniștii care ne ascultă. Însă vocea acestei indulgențe criminale se exprimă întotdeauna prin portavoce.

*

Leziunile pe creier nu te țin cu respirația tăiată, ca în fața femeii pentru prima dată dezbrăcate. Aceste canioane ce seamănă cu incizia dintre picioarele nubilei nu așteaptă decît să facă dragoste cu primul nebun care vine să te înlocuiască din lumea cealaltă. Dar pentru un suprarealist, o leziune pe creier este un nesfîrșit rezervor de operă, este amanta fără univers după care a fost trimis Ulise. Geniul depinde de leziunile reușite – ucigașul de leziunile făcute în glumă. Dar numai prin aceste riduri se va ști că a trecut o transpirație care s-a oprit să reflecteze la efortul de a mai lecui un înțelept.

*

Uite cîtă umbră cînd îmi cerșesc gîndurile.

*

Ficțiunea coboară din lipsa de umilință a cerșetoriei și nu din pascalianul “abêtissez-vous!” al rugăciunii, iar majestatea aceasta nu indică decît forța schizoidă a gîndirii în care (îi) stă depozitată l’histoire, cu dorința perfidă a încarnării, a încarnării oarbe, cum oarbă i-a fost agonia după o lumină pe care să o devoreze spre i se substitui. Din acest “conținut” Jung reconstituie istoria uriașei păcăleli a arhetipurilor, și evidentă este intenția pe care o ficțiune, care nu își poate susține mărturia originară, o promovează, intenție alcătuită din mers, într-o iubire fugară: l’histoire, amintiri pe care privirea le alungă spre a nu le permite realitatea, însă pe care nu le poate aneantiza.

*

De cînd am lăsat alcoolul, redescopăr tristețea curată, binefăcătoare, care-mi aduce regrete dătătoare de iubire, tristețea după ceva pe care l-ai pierdut fără să-l fi avut, de pildă posteritatea. Ciudat, totuși, este că posteritatea nu mai e la modă, de parcă nimeni nu mai are răbdare pentru lucrul acesta: sînt lacomi să se vadă postumi încă din viață, să plece de aici terminați, satisfăcuți, crezînd că dincolo vor fi primiți cu aplauze. Proștii de dinainte de moarte sînt proști și după moarte.

*

Gîndul de a nu mai scrie poezie te salvează atunci cînd în tine, demonic, nu mai subzistă decît gîndul de a nu mai iubi.

*

Fragila tristețe de porțelan ce se va fi sfărîmat de sărutul fără greutate al buzelor plutind în rotocoalele fumului de țigară. Buzele albe ale fumului căutîndu-și dispariția în acest pastel. În spatele țigării, nimeni. A ejaculat un înger și nu știi de ce ești trist.

*

Să te convingi singur că, pînă la urmă, a urca la superficialitate este un triumf.

*

În momentul în care începi să-ți notezi impresiile, capriciile, cînd începi să te lamentezi ori să scrii tot felul de nostimade răsuflate, care ție ți se par demne de trimis în posteritate pentru că le-ai emis tu, înseamnă că megalomania superficială, jenantă, a pus stăpînire pe tine și că ai intrat deja în clubul cucoanelor de jurnal, pentru care fututul este o faptă pe care trebuie să o afle întreaga elită a urbei.

*

Se cuvine acum să adorm și ani de zile să nu mă mai trezesc, fiindcă ideile care mă țineau în viață s-au retras în adîncul lor, care mie nu mi se cuvine. Cu atîta seninătate, aici, deasupra, cum să le mai hrănesc ? Orbirea împăcată îți lasă refrenul respirației, atît, ritmul acesta al degenerării, care te cultivă zi de zi într-o pepinieră de ființe ale uitării, care te învață să te tîrăști alături de ceilalți. Ideile jalnice ale îmbătrînirii se sting cu fiecare țigară prin care ți se împuținează viața. Acum pînă și mîna cu care scriu pare atît de lungă, încît stau la îndepărtarea străinătății de coala inconștientă pe care cred că-mi las mărturia de-o viață. Degeaba. Am adormit deja – și numai frica măzgălește arabescuri, în joaca ei fără milă. Dacă mă voi trezi, tot respirînd mă voi trezi – de fapt, oftînd, pe mai departe amenințat de seninătate, de nudul acesta fără sex.

*

Trăim în visul tuturor celor care ne-au precedat, le trăim dorințele, le împlinim cu o mărinimie anarhică, închizînd astfel cerul unui metabolism din care divinitatea iese epuizată, asemeni femeii la naștere.

*

[Gilles Dleuze, Critique et clinique] Cinci trăsături par să pună în opoziție existența și judecata:
a) Cruzimea, împotriva unui nesfîrșit supliciu.
b) Somnul sau beția, împotriva visului.
c) Vitalitatea, împotriva organizării.
d) Voința de putere, împotriva voinței de a domina.
e) Lupta împotriva războiului.

«A la limite, l’imaginaire est une image virtuelle qui s’accole à l’objet réel, et inversement, pour constituer un cristal d’inconscient.»

«Une grande vague, celle de Caïn l’errant, dont le sort este suspendu pour toujours, brasse les temps et les lieux. La main d’une femme sévère traverse la vague et se tend vers l’errant.»

*

Þip așa, mut, cerșind firimiturile ce cad pe masă din zborul fluturilor morți, uciși, căci neștiind și neputînd să se omoare unii pe alții. Cu aceeași naivitate voi face întotdeauna plecăciunea, știindu-mă ocrotit de imensa resemnare.

*

Voi închide ochii și voi adormi – și dacă acestea vor fi singurele rînduri pe care le voi mai scrie în viață fiind, îi voi cere lui Dumnezeu să mi le dăruiască drept iertare pe toate celelalte pe care aș mai fi vrut să le scriu. Pentru că orice lucru de pe lumea asta sfîrșește în iertare.