Acum două luni am citit însemnări de-ale lui Baudelaire. Mi-au lăsat gustul/mirosul magaziei de efecte ale unei cazarme.
Spiritul scrierilor nu depășește mentalitatea șefului unei astfel de magazii: trei sute de franci - mama, 17 - ciorapi, două sute - sora mea, restul - alcool.
Restul trebuie să fi fost pentru zilele de permisie!

Luna trecută am citit Caiete - Camus.
1. Caietul VI
- Camus citează dintr-o scrisoare a lui Stendhal către Fiore: 'Dar sufletul meu este un foc ce suferă atunci când nu arde cu flacără.'.
- Dedicat căutării ideii întreținerii flăcărilor mai citează și dintr-o scrisoare a lui Stendhal adresată doamnei Gaulthier: 'Orice romancier trebuie să ne facă să credem în pasiunea înflăcărată dar să n-o numească niciodată: aceasta e împotriva pudoarei.'.
- Fraternizează cu Stendhal împotriva lui Goethe: 'Goethe l-a împrietenit pe doctorul Faust cu diavolul și având un auxiliar atât de puternic, Faust face ceea ce a făcut fiecare dintre noi la vârsta de douăzeci de ani, seduce o modistă.'.

2. Caietul IV
- Refăcându-și "Ciuma", Camus vrea să țină cont și de următoarele:
*
"Să presupunem un gânditor care, după ce a publicat vreo câteva lucrări, declară într-o nouă carte: 'Am urmat până acum o direcție greșită. Voi lua totul de la început. Acum cred că nu aveam dreptate', nimeni nu l-ar mai lua în serios. Și totuși, în felul acesta ar dovedi că este într-adevăr vrednic de gândire.".
*
"În afara dragostei, femeia este plicticoasă. Ea nu știe. Trebuie să trăiești cu una și să taci. Sau să te culci cu toate și să faci. Lucrul cel mai important se află altundeva.".
*
"Pascal: Eroarea provine din excludere."

În Caietul I Camus plănuiește structura posibilă a unei "opere" - lipsită de romantism, dar construită pe întreaga sensibilitate a sentimentului bizar pe care un fiu o are față de mama sa.
Pentru tânărul Camus experiența este zadarnică, pentru că nu este experimentală. Înduri, suporți experiența și o rabzi, iar la sfârșitul exercițiului practic nici nu se pune în discuție că ai fi devenit savant ci, cel mult, expert în: "dar în ce?".
Din motive de sănătate, în anul 1937, lui Camus i se interzice susținerea exemenului pentru obținerea titlului de agregat în filosofie. Experiența asta, bănuiesc eu, l-a determinat să închipuie povestea celor două prietene grav bolnave: una de nervi, cealaltă de tuberculoză.
În debutul poveștii tuberculoasa își enunță crezul: "n-am să mă mai vindec niciodată", iar nebuna, strângând-o strâns de mână pe tuberculoasă, îi stigă străfulgerarea ei: "vom pleca împreună în călătoria cea mare".
În partea a doua a poveștii nebuna pleacă de capul ei în Franța și... se vindecă.
În ultima parte tuberculoasa îi reproșează nebunei călătoria și faptul că a părăsit-o. Moare luând cu sine ura față de cea mai scumpă prietenă.

Camus considera că frumusețea e insuportabilă, că prezența ei stânjenește și ne umple de deznădejde.

Oare în luna decembrie voi mai citi?