agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-04-07 | |
Cenușă din jarul timpurilor eu sunt, din focul cel veșnic mi-am luat ființa, din bobul cel sacru ce a rodit pentru prima dată pe pământ luat-am bucuria, din chinurile primei nașteri luatu-mi-am suferința. Căldura din focul cel sacru îmi dă visului zbor, în lacrimi de sfinți scăldatu-mi-am fața și mi-am șters-o cu frunze de laur; mă doare tăcută, măreața și sacra durere a pământului primordial. Din vântul de vară luatu-mi-am speranța, un chin îmi este viața. Sunt cel ce aude și vede mai tot. Nu sunt Creatorul și nici nu mă compar cu El, dar nu sunt orb și nici surd nu sunt, aud și văd durerile celorlalți, nu pot să trec nepăsător pe lângă agonia semenilor mei, nu lovesc și asta, nu pentru a nu fi lovit ci pentru că nu pot să cred că cel ce lovește, se poate numi om.
M-am născut (uneori), deodată cu această planetă îmi pare că martor am fost la creația ei, cu toate acestea nu știu de cele mai multe ori în care parte este stânga sau dreapta. Nu uit, dar iert, iar iertarea mă face să simt plăcerea de a trăi. Iertarea înnobilează uitarea, te face să devii amnezic, idiot, aici știu să fac diferențe. Nu uit, am zis, dar nici nu îmi fac o deosebită plăcere aminirile triste, nu pot să văd oamenii plângând. Spălatu-mi-am fața în lacrimi de sfinți, căci sfinții sunt aceia ce uită și iartă, iar plânsul lor nu este altceva decât râul ce-n mare se varsă. Ce poate fi mai pur ca lacrima de rouă găsită dimineața-n glastră, pe o floare pură a sufletului mare de prun ce deodată cu ziua cea noua se naște. În focul cel veșnic, cu lacrimi de îngeri voi să-mi călesc viața. Lumina îmi dă putere, iar noapte-mi clădește soarta. Zid între ele nu este, se completează una pe alta, sunt despărțite dar nu există interpus între ele, granițe sau ziduri de piatră. Din bobul cel magic ce rod dete întâia dată, din spicul cel dintâi care rodi pe planetă gustat-am odată. Din pomul oprit al științei odată cu Eva mâncat-am. La fel ca ei izgonit sunt din ceruri, pe astă lume nu îmi găsesc locul, fug de întunericul nopții, mi-e ruptă o aripă și nu pot să-mi iau zborul. Din toate mâncat-am dar dor îmi este de hrana din ceruri, iar manei sacre îi duc dorul. Știu că există și iadul, întunericul vine în urma luminii. Negrul ca și culoare este perfect opus albului, iar albul nu exprimă durere. Sunt cenușă adusă de vânt de pe altarul vechilor asceți. Sunt clipa ce vine și totuși sunt clipa care a trecut, sunt totul și absolut nimic.
Totuși sunt, deci trăiesc, sunt ultima și cea mai mare creație Divină. Sunt om.
Fiind cel ce sunt, salut creatorul și vreau, dacă se poate, să-mi trăiesc fiecare zi ca pe cea din urmă. Trăiesc în fiecare zi minunea de a nu-mi fi cea din urmă zi, minunea de a exista. Sunt totuși cenușă iar ca cenușă în patru zări mă spulber, din focul sacru îmi trag seva, din el luatu-mi-am chipul, prin el exist, în el mă contopesc.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate