Ei bine, încep prin a anunța că mă refer la frumusețea interioară și nu la cea fizică, pentru că, o persoană cu trăsături fizice perfecte, ar fi imposibil de recunoscut, și foarte probabil, în mod paradoxal, un monument al urâțeniei. Vorbesc despre acel tip de frumusețe al cuiva, care te face să vrei să devii mai bun, mai profund și măcar pentru o perioadă scurtă la fel de sensibil și frumos. Din păcate, puține sunt persoanele de acest fel, și de parcă asta nu ar fi de ajuns, arată ca toți oamenii obișnuiți și în anumite situații se comportă exact la fel. Concluzionând, dacă vrei să le descoperi trebuie să prinzi exact momentul care le pune în valoare și să știi ce cauți.
Când l-am întâlnit pe profesorul meu, domnul D., nu aveam nicio idee cât de mult avea să însemne pentru mine, și cât de mult aveam să țin la el. Copil fiind, era pentru mine unul dintre puținii profesori care mă fascinau, și care făceau ca venitul la școală să îl consider o acțiune benevolă. Orele sale mi se păreau tot timpul mult prea scurte și mă făceau la început să imi doresc să devin cea mai bună din clasă și mai apoi, să vreau să mă autodepășesc.
Mulți ani au trecut de atunci și viața a făcut în așa fel încât să îmi aleg o cu totul altă carieră decât cea pe care o începusem și decât cea pe care spera în sinea lui să o continui, profesorul meu. Când am ales să plec, era deja prea târziu să se mai poată schimba ceva. Anii cei mulți, marcați de sentimente ciudate, la o vârstă prea fragedă să fiu capabilă să mă apăr, își spuneau atunci cuvântul. Tristețea, furia și mai târziu deznădejdea, se amestecau în vremurile acelea în viața mea, în proporții numai de ele știute. Am ales, când am avut prilejul, să fug cât mai departe și mult timp nu am vrut nici măcar să mă uit înapoi.
Astăzi, vremurile de atunci le văd într-o lumină cu totul nouă și amintirile triste din copilărie sunt acoperite de sentimente de admirație și recunoștință pentru ceea ce a făcut această școală pentru mine, prin persoana profesorului meu. Am reușit în cele din urmă să înving negativismul și să doresc să trec pragul școlii, pe care vreme de mai bine de șapte ani evitasem să îl trec. Probabil maturitatea a fost cea care mi-a vârât în cap o idee bizară ce la început mi-a apărut vag în minte și pe urmă din ce în ce mai limpede, pe care m-am chinuit mult timp să o înlătur dar pe care în cele din urmă am acceptat-o și anume că printre vinovații pentru cât suferisem în copilărie, mă număram și eu, pentru că îmi acceptasem soarta, fără să încerc să schimb ceva. Într-adevăr, cam incomodă descoperirea.
Acum ceva vreme m-am hotărât să îmi fac timp să îl văd pe profesorul meu, acolo unde îi era lui cel mai drag să fie, și anume la școală, la ore. Cu puțin timp înaintea zilei hotărâte pentru vizită, m-am interesat de orarul lui și în acea zi, ajunsă la școală și stând în spatele ușii clasei unde iși ținea orele, așteptam cu emoție, le fel ca pe vremuri pauza, să pot intra.
În cele din urmă veni și acest moment și țipând și împingându-se, am văzut năvălind afară o mulțime scandalagie de băieți și fete, care se chinuiau să iasă toți deodată pe ușă, făcându-mă să zâmbesc și lăsându-mă să mă zăresc și pe mine printre ei, împreună cu ai mei colegi, grăbindu-ne să jucăm prinsa. Profitând de acest moment, știind sigur că este pauză și nu deranjez, cu inima puternic bătând de nerăbdare, am îndrăznit să intru în clasă.
- Bună ziua!
Urmă o clipă de tăcere. Profesorul stătea într-o bancă, la pian, lângă geam. Vădit nedumerit de prezența mea, căci probabil nu aștepta niciun vizitator, mă studia în tăcere. Își dădu ochelarii cu lentile groase pe nas și i-am remarcat deîndată trăsăturile feței schimbându-i-se într-o clipă. Deschizându-și bratele, aproape a strigat:
- Ioana!
Cu pași grăbiți m-am îndreptat spre el și l-am luat în brațe. Cât de mult mă bucuram să îl revăd! Aflată atât de aproape de el, l-am studiat cu atenție: privirea luminoasă de dinainte, îmi părea acum mai palidă, iar zâmbetul parcă îi era marcat de mai multe linii fine decat îmi aminteam. Totuși, emana aceeași bunătate de odinioară și dedesubtul plăpumii anilor recunoșteam aceeași persoană dragă.
Luându-mă de mână, mă trase mai aproape de el și îmi oferi un scaun, îndemnându-mă să mă așez.
- Întâi de toate, vă rog, primiți din partea mea o mică atenție, și spunând asta, am întins spre el mâna în care țineam o pungă de cadouri cu o cutie de bomboane înăuntru. Vrând să îi fac o surpriză și neștiind ce să îi duc, am considerat că veșnicele bomboane de ciocolată fină ar fi o soluție bună pentru ieșirea din impas. Îmi mulțumi pentru ele și mă întrebă ce mai fac. I-am povestit că sunt mulțumită de cariera pe care am ales-o și ca îmi merge bine. Se bucură să mă audă vorbind astfel și îmi spuse:
- Chiar zilele trecute mă uitam la niște poze cu voi, și văzându-te și pe tine într-una din ele m-am întrebat: "Oare ce mai face fata asta?" Mi-ai făcut o mare surpriză că ai venit!
- Dar dumneavoastră, domnule profesor ce mai faceți?
- Iaca ce să fac. O mai duc anul ăsta cu orele, dar la anul mă scot ăștia la pensie, îmi spuse el zâmbind amar.
Am înlemnit! Ce nedrept de rapid trec anii. Oare chiar așa brusc se termină o carieră marcată de dăruire și pasiune?
- Mare păcat pentru copii, am reușit în cele din urmă să spun.
- Crezi?!? exclamă el, luminându-se la față.
Domnul D. se imagina probabil printre copii, la școală.
-Așa încerc și eu să-i conving. Sper să îmi mai dea niște ore la anul. Stând acasă, singur între patru pereți (domnul D. nu fusese niciodată căsătorit), simt că înnebunesc. Așa, mă mai țin ocupat cu ceva.
-Dar orele, cum mai merg?
-Cum să meargă? Ca înainte. Mă chinui să tipăresc o carte, un manual pentru elevi. Spunând asta, întinse mâna și de deasupra pianului luă un dosar în care am remarcat înăuntru pagini întregi de solfegii scrise de mână, de o caligrafie impecabilă, cu mare atenție pentru detaliu. Probabil îi luaseră ore și ore întregi de lucru să le scrie.
-Dar...sunt grele...am exclamat, după o privire fugitivă asupra lor. Erau mai grele decât cele după care exersam în clasă înainte, cu el.
-Păi ce crezi? Îs pentru examenul de clasa a 12-a, îmi răspunse, zâmbind.
Nu știu el la ce se gândea atunci, dar eu ma vedeam iarăși în trecut. Obișnuia după ore să mă roage să mai rămân să lucrăm împreună la câte un solfegiu la prima vedere, scris de el. Spunea: "Ia uite Ioana ce ți-am pregătit acum!" și mă îndemna să vin lângă el, la pian. Împinsă de curiozitate și ambiție abia așteptam să văd la ce provocare voia să mă supună. De multe ori rămâneam doar noi doi, mult timp după ce ceilalți elevi plecaseră, el cântând la pian și eu din voce.
Tot timpul m-am întrebat oare ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi rămas în continuare la școală, oare ce s-ar fi întâmplat dacă mi-aș fi dat seama mai înainte cât de mult mă aprecia și cât de multe speranțe își pusese în mine. Oare îl dezamăgisem?
Îmi răsună și acum în minte ce mi-a povestit mama, când s-a întâlnit cu el pentru ultima oară, să-l anunțe de plecarea mea. Pe un ton trist, aproape tânguitor, i-a vorbit mamei: "Doamnă, vă rog nu o luați din școală, fata asta are talent! De când predau eu aici, de 30 de ani, nu am mai văzut așa ceva." Și totuși, am plecat. Era deja prea târziu.
Rupând șirul gândurilor și reîntorcându-mă alături de domnul D., i-am spus:
- Domnule profesor, mi-ați face o mare plăcere și onoare dacă mi-ați da și mie o carte.
- Da bineînțeles, mai încape vorbă?
I-am promis atunci că îl voi vizita. Voiam să mă revanșez pentru lunga perioadă în care lipsisem, fără să mai dau vreun semn de viață. Îmi părea rău pentru modul cum plecasem și doream să știe că și eu îl apreciam mult.
Văzându-mă entuziasmată, luă de deasupra pianului un teanc de foi cu solfegii, scrise tot de mână.
- Și astea sunt pentru un concurs la care am fost invitat să particip - "Primăvara talentelor" de la Bacău. Am fost președintele comisiei.
Mă bucuram pentru el, știind că faptul de a fi invitat în calitate de președinte al comisiei, reprezenta o onoare pentru el și de asemenea, un semn de recunoaștere a valorii sale.
- Dar cu sănătatea cum stați, domnule profesor?
- Cum să stau? Rău. Nu vezi că umblu cu tensiometrul dupa mine?
Nu îl remarcasem până acum. Aruncând privirea asupra pianului, l-am văzut printre lucruri. De unde stătea, mă privea sfidător. M-am uitat și eu cu răutate la el. De ce, pentru ce să aibă al meu profesor nevoie de el? Cât de nedreaptă este uneori viața! Și, ca și cum vestea asta nu ar fi fost suficient de proastă, ceea ce a spus în continuare, m-a întristat și mai tare:
- ...și am și diabet.
- Înseamnă atunci că am făcut o mare gafă!, am spus, amintindu-mi de bomboanele pe care i le adusesem. Îmi pare rău, domnule profesor!
- Nu e vina ta! de ce să îți pară rău? Sau e vina mea că m-am îmbolnăvit? Nu e vina mea nici că trebuie să țin regim, că toate mi se par acum fără gust. Nu e vina nimănui, stai liniștită.
Încă o dată, mi-am întărit în gând promisiunea de a-l vizita.
- Știți, domnule profesor, chiar zilele trecute încercam să îmi amintesc cum țineați dumneavoastră orele când eram în clasa întâi. Am un amic pe care m-am hotarat să îl ajut dându-i lecții de muzică. El vrea să se apuce de compus și mi-a zis că are deja în minte o mulțime de idei, dar vă dați seama... nu poate să și le exprime - i-am spus zâmbind, amintindu-mi de asemănarea cu celebra glumă cu inginerii.
-Păi și cum Ioana, tu ai timp de asta?
-Îmi dau seama și băiatul știe că îi va trebui, dacă vrea să învețe, multă răbdare și la fel de multă muncă. I-am explicat că teoria muzicală se învață în mai mulți ani, dar el mi-a zis că își va da tot interesul pentru asta. Mă bucur când văd oameni pasionati de ceva, de orice. Cât despre mine, știu din experiență că îmi va plăcea să îi dau meditații, cu atât mai mult cu cât e vorba despre muzică. Va fi o provocare pentru mine, și tocmai de-asta și sunt atât de interesată. În prima lecție, am vrut să îi predau "sincopa" și nu am reușit. Este sigur că am abordat greșit problema.
Profesorul se uită la mine și izbucni în râs.
- Nu, asta nu! "Sincopa" auzi, din prima lecție. Trebuia să începi cu ceva mult mai simplu. Uite, eu am câteva cărți pentru începători.
Începu să se foiască pe scaun, răscolind printre lucrurile de deasupra pianului, probabil căutând să îmi arate un manual.
-Unde o fi? Ar fi trebuit să fie aici.
Domnul D. rămasese la fel de dezordonat cum mi-l aminteam, dar asta făcea să-mi fie și mai drag.
Se ridică de la pian și merse până în fundul clasei, unde se găseau dulapurile în care își păstra cărțile. Deschise unul dintre ele, și începu să caute înăuntru. Deodată, l-am observat schimbându-se la față!
- Ia uite! Asta căutam! și veni din nou lângă mine, ținând o carte în mână. Uite, după ea predau în clasa întâi. Îmi întinse cartea și am început să o răsfoiesc. Erau înăuntru o mulțime de solfegii pentru începători. Deja îmi imaginam viitoarele lecții cu amicul meu, pasionat de muzică. Având acest aliat de partea mea, lecțiile de muzică urmau să devină mult mai bine realizate, având o bază bine fundamentată teoretic.
- Doresc să o ai tu! Eu am două exemplare dintr-asta. E păcat că îți dau un xerox și știi tu cum erau pe vremuri xeroxurile, te chinuiai mult cu ele și în unele locuri nici nu se vad așa bine notele. Dar când ai să mai vii pe aici, eu având exemplarul bun, o să întărim împreună notele și ai să ai pe urmă o carte frumoasă.
Am strâns cu putere manualul la piept. Însemna mult pentru mine gestul lui și îmi părea un cadou foarte fragil și frumos totodată. Îndrăzneam deja să visez că prin viitoarele lecții de muzică, aveam într-un fel ocazia, de a-i călca pe urme.
- Amintindu-și că trecuseră de mult cele zece minute de pauză, rugă pe una din fetele rămase în clasă să îi cheme pe cei de afară. Fetița dispăru rapid ieșind din clasă și nu după mult timp reapăru împreună cu gașca gălăgioasă de copii, pe care îi văzusem când așteptam afară. De cum intrară fugiră la locurile lor din bancă și continuară să se acuze reciproc de fel și fel de năzbâtii, ridicând glasurile unii la alții. Nu înțelegeam niciunul din motivele pentru care se certau, dar mă distrau încercările lor de a se impune unii asupra celorlalți, ridicând mai tare vocea.
- Liniște! strigă la un moment dat profesorul.
Toți copiii amuțiră. După câteva secunde, unul din băieți rupse tăcerea și pe un ton acuzator, uitându-se la una dintre fete, spuse:
-Andreea a dansat!
Andreea se îmbujoră de ciudă și izbucni și ea:
-Dar și Mihaela a dansat.
Uitându-mă în sală, am văzut pe un baiat rotofei aprobând cele spuse și demascându-le și pe celelalte colege:
-Toate au dansat!
Replica asta căzu ca un trăsnet pentru fete și le făcu să înceapă planul contraataculului, vorbind între ele. Andreea, împinsă de nedreptatea ce i se făcuse, a spus pe nerăsuflate, ridicându-se în picioare:
- Da, da, noi am dansat și băieții, Liviu și Mihai, au început să ne gâdile și să ne imite, la spatele nostru. Își termină fraza, privindu-i pe băieți cu un aer superior și se așeză din nou în bancă.
Urmă un moment de haos general. Gașca redeveni gălăgioasa și nu am mai reușit să înțeleg nimic.
- Cine a dansat? îi întrerupse profesorul, pe un ton răspicat.
Din nou, liniște. Nu mai îndrăznea nimeni să vorbească.
-Să vă fie rușine ca ați dansat, continuă el, și nu m-ați invitat și pe mine!
Toate erau ca pe vremuri, doar că de data asta pășisem din banca și priveam scena de undeva din exterior, ca un personaj invizibil.
În cele ce au urmat, i-am mărturisit domnului D. că mă bucurasem mult să îl revăd. Îi mulțumeam în gând că îmi făcuse ziua mai frumoasă. Mi-am luat la revedere promițându-i încă o dată că voi începe să îl sun și că îl voi mai vizita. M-am ridicat de pe scaun îndreptându-mă spre ușă și din prag m-am uitat pentru o ultimă oară la el, înainte de a pleca: arăta exact ca un om obișnuit!