agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 8780 .



Asfințit marin
eseu [ ]
Lucian Blaga

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [YLAN ]

2008-05-09  |     | 




Asfințit marin

Lucian Blaga


„Piere în jocul luminilor
saltul de-amurg al delfinilor.

Valul acoperă numele
scrise-n nisipuri și urmele.

Soarele, lacrima Domnului,
cade în mările somnului.

Ziua se curmă, și veștile.
Umbra mărește poveștile.

Steaua te-atinge cu genele.
Mut tălmăcești toate semnele.

Ah, pentru cine sunt largile
vremi? / Pentru cine, catargele?

O, aventura, și apele!
Inimă, strânge pleoapele!”


La Lucian Blaga cunoașterea este criptică, de descifrare a simbolurilor universale de naștere, trecere, moarte. De aceea, poezia lui este o aplecare asupra poeziei, o metapoezie, structurată pe două tipuri de gândire: mitică și magică. La nivelul lexical se structurează cuvintele cu o sarcină mitică sau magică, la nivelul imaginilor se caută metafora revelatoare – mult superioară celei plasticizante, pentru că revelă un sens ascuns al obiectului – iar formulele de expresie sunt hieratice, de ordin exorcistic, în maniera ritualului.
Poezia „Asfințit marin”, care face parte din volumul „La curțile dorului” – 1938, se pretează la o descifrare în sens hermeneutic a unor simboluri care toate converg spre un singur termen – aventura. Este aventura peste spațiile nemărginite ale mării, ritual de trecere, dar și aventura cuvântului, atât de comună poeticii blagiene. Pendulând între muțenie („Lucian Blaga este mut ca o lebădă”) și cântec al cuvântului, poetul preia teoria, conform căreia rolul stihuitorului este de a da cuvântului forma originară, dinainte de lucruri, acel cuvânt nedegradat de plurisemnificațiile lumii terestre. Căci pentru Blaga cuvântul este și osândă și eliberare catharctică. Omul a osândit lucrurile și pe sine, tocmai prin faptul că le-a numit și s-a numit: ”homo sum et nihil humani a me alieno puto”. Un critic francez, Parrain, spunea undeva că „vorbirea suspendă trăirea”. Pentru Blaga, scrisul suspendă și vorbirea și trăirea. Cuvântul devine mântuire, catharsă eliberatoare; prin el poetul caută să se modeleze pe sine însuși și să modeleze lumea, eliminându-se și eliminând-o dintr-un concret senzorial pentru a participa la cunoașterea prelogică a structurilor unui univers scăpat de timp și spațiu. Ceea ce T.S.Eliot spunea într-unul din eseurile sale: „ tiparele prelogice intră în lumea modernă în și prin poet”, este caracterizant pentru structura poeticii blagiene.
Asfințitul este termenul mijlocitor al aventurii, într-un cuvânt, este o pendulare între zi(viață) și noapte(moarte), prin ieșirea dintr-un real efemer și pătrunderea într-un spațiu imaginar, egal cu el însuși de la începutul lumii, fără greșeală și păcat, căci ceea ce este egal cu el însuși este și pur. Trecerea între zi și noapte se face deasupra mării – al doilea simbol ecumenic fiind apa, pentru că marea este simbolul trecerii dincolo de pământ, contingent, loc de imposibilitate a descifrării tainelor, într-o lume a tăcerii în care enigmele se revelă pe rând spiritului călător. Tot ceea ce este structurat în teluric ca dinamic este aici stare, nu devenire( „Piere în jocul luminilor / saltul de-amurg al delfinilor”). Delfinul este noul simbol al universului marin opus teluricului, el fiind înțelepciunea pură, nealterată de cunoașterea umană, supusă greșelii. Balena biblică, înghițindu-l pe Iona, i-a dat acestuia harul mistic și revelația într-un întuneric spiritual al focului dumnezeiesc. Saltul delfinilor este chemarea ultimă spre lumea de dincolo de ape, unde nimeni nu utilizează limbajul marcat fizic, ci numai cel al simbolurilor imaginilor. Delfinii nu vorbesc, ei sunt muți ca lebedele, ca și „jocul luminilor”. Intrarea în lumea cealaltă se face fără o acoperire logică, ceea ce contează fiind depersonalizarea și refugiul prin dezindividualizare în imaginar, trecerea barierelor timpului făcându-se într-un timp atemporal și într-un spațiu aspațial, sacru, ambiguizând participarea la cunoaștere. Tot ceea ce era determinare individuală prin numire sau nume, este șters, imperceptibil („Valul acoperă numele / scrise-n nisipuri și urmele”). Urmele, tot ceea ce rămâne după ce ființa și-a părăsit structura fizică, amintirea unei treceri aici și acolo, acum și atunci, sunt spălate printr-un tratament de ștergere totală a unei memorii legate de trecut și de prezent. Timpul profan curge într-un timp sacru. Ceea ce putea fi hybris devine fronisis.
Ultima verigă cu un posibil timp profan se rupe odată cu adormirea Soarelui ( „Soarele, lacrima Domnului / cade în mările somnului”). Aici, simbolul Soarelui poate fi interpretat ținând cont și de simbolistica generală a poeziei în sensul filozofiei indiene. Un text din Catapatha Brahmana spune că un agent al celei de a doua morți, cea inițiatică, este soarele. A doua moarte – punarmrtyu – este una aparentă, inițiatică, cea a somnului, moarte spirituală, nu printr-o pierdere a structurii psiho-mentale, ci printr-o inițiere a ei, printr-o acțiune spagirică, într-o cunoaștere dincolo de teluric. Ea se opune morții dintâi, care este cea fizică; soarele face aici trecerea într-o altfel de stare, el fiind centrul unui scenariu mitico-ritual. Acest scenariu repetă într-un timp definit(acum, la asfințit) și într-un spațiu determinat(aici, peste mare) ceea ce s-a petrecut in illo tempore. Vom interpreta acest scenariu, ținând cont de structura poeziei: grupată în distihuri, în care primul vers se leagă funcțional printr-un singur verb(piere, acoperă, cade) de cealaltă unitate, de al doilea element al distihului, astfel încât fiecare distih este o treaptă pe o scară descendentă. Numărul distihurilor este simbolic: 7 – cele 7 unități ale poeziei refac ceea ce in illo tempore numeau indienii cei 7 pași ai lui Budha, pași care-l poartă pe acesta în centrul lumii cosmice. Misterele mitraice vorbesc și ele de o scară a lumii cu 7 trepte, fiecăreia corespunzându-i un metal diferit, sinonim unui cer planetar. Poetul va reface astfel acest scenariu mitico-ritual prin parcurgerea acestor trepte inițiatice. Pentru el, centru lumii nu va fi Empireul dantesc, ci Steaua Polară, nordul cosmic („Steaua te-atinge cu genele”).
Cu strofa a patra suntem deja într-un nedeterminat. Umbra, element semantic de opoziție al termenului ziuă, alcătuiește cu acesta și cu efectele lor un careu magic:

Ziua veștile
Umbra poveștile

Ceea ce este lumină(ziua), se transformă în întuneric(umbra). Ceea ce este sigur(veștile) trece în mit, basm(poveștile – nesigur, ambiguu, tainic). Distanțele s-au șters, contactul inițiatic făcându-se prin sintagma – „steaua te-atinge cu genele”. În viziunea cosmologică arabă, steaua era un înger al somnului. Noaptea, stelele se uneau cu sufletele celor preafericiți într-o iubire platoniciană, contactul permițând structurarea individului pe treptele de la adevăr la frumosul absolut, kalokaghatia antică. Tainele lumii i se poate revela acum poetului. Dar taina pare co- vârșitoare în raport cu posibilitățile umane de decodare, de aici interogațiile finale asupra sensului vremelniciei și al aventurii. Determinați fiind de faptă, noi nu vom putea înțelege vreodată sensul catargelor pe ape, nici locul nostru în matca unor largi vremi. Ca un Pascal, care era înfricoșat de tăcerea și infinitatea lumii, Blaga întreabă:” Ah, pentru cine sunt largile / vremi? Pentru cine catargele?”.
Pentru cine vremuiește vremea, dacă nu pentru noi? Finalul este relevant în sensul unei ambiguizări: inima, ochiul sufletului, a renunțat sau caută o cale de tălmăcire a semnelor prin meditație? De aici și strigătul poetului: „O, aventura și apele! / Inimă, strânge pleoapele!”.
Inițiat, poetul este acum închis ermetic, prin străbaterea celor 7 trepte, el organizându-și trupul ca un alt univers închis. Prin închiderea pleoapelor inimii, se va naște o circulație interioară a principiilor vitale, yoghinică, fără vreun contact cu exteriorul. De aici, va începe adevărata cunoaștere, de unde poetul lasă loc ambiguizării totale, într-un final relevant pentru poetica blagiană.

***

O analiză la nivelul palierelor lexicale, în sensul unei configurări a sensului primordial al poeziei, ne va duce la următoarea structură poetică:

Aventura

1.Dinamic-static(lumină – amurg)
2.Timp profan-timp sacru(nume-urme)
3.Lumină-întuneric(soarele-marea somnului)
4.Contingent-transcendent(ziua-umbra)
5.Mediere inițiatică-tălmăcire(stea-semne)
6.Agorafobie primitivă-meditație yoghinică(vremi-catarge)

La nivelul ritmului vom putea distinge o interrelaționare a acestui fundament structural al versului cu semnificația semantică a cuvintelor ce alcătuiesc lumea acestei poezii.
Ritmul trisilabic, dactilic, pe care l-am sesizat, ne poate da un indiciu al strânsei legături între funcția lui și relația cu cuvintele purtătoare de semnificație semantică. În poezie fonemele nu mai sunt obișnuite, ca în vorbirea prozaică, ci secunde, luând asupra lor încărcătura semantică a cuvântului. Ceea ce era văzut ca element de relație (sintagmatic) sau morfologico-gramatical(desinențe) se semantizează în poezie:

Luminilor / delfinilor – delfinul este o lumină peste ape
Numele / urmele – numele sunt urme lăsate prin viață
Veștile / poveștile – determinat –nedeterminat
Apele / pleoapele – închidere în somnul adâncurilor

Să mai remarcăm și ocurența fonemului A în trei cuvinte-cheie: amurg, apele, aventura.
Într-un text obișnuit, nu acordăm nici o funcție acestui fonem, dar într-un text poetic repetiția lui în cuvinte-cheie face ca el să acumuleze o parte din semantismul fiecărui cuvânt, anulând o altă parte a lui, așa cum contextul anulează polisemia. Astfel, cele trei cuvinte vor fi văzute ca intersectate semantic, la ocurența lor stând fonemul A, ceea ce dă naștere la un arhisem, obținut prin neutralizarea celor trei sfere semantice.



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!