Restituiri:

Ladislau Tarko
- scriitor și jurnalist -


Adriana Weimer


Poate mulți dintre lugojeni, tineri pe atunci, își amintesc că, până în anul 1949, pe Str. A. Mocioni (fosta Str. Regele Ferdinand, apoi Str. Corso), aproape de fostul magazin “Bijuteria”, se afla un elegant atelier foto, care inscripționa în colțul din stânga al fotografiilor marca “TARKO”: este vorba de Foto-Atelier “TARKO”; patronul acestui atelier, Tarko Sigismund, și-a perfectat studiile de artă fotografică la Berlin, punându-și în valoare talentul înnăscut de artist: își picta decorurile din fundalul fotografiilor, iar retușurile pe negativul foto erau făcute tot de mâna lui; cânta foarte frumos la vioară.
Familia Tarko a locuit o perioadă scurtă în Arad, apoi, în anul 1927, familia s-a mutat la Lugoj. Cel de-al doilea copil al familiei, Ladislau Tarko, s-a născut în anul 1925, la Arad; avea doar doi ani când familia s-a mutat la Lugoj. A absolvit Liceu Comercial din Lugoj, apoi Școala Militară și, între 1966 - 1971, Facultatea de Psihologie - Sociologie din București. Și-a efectuat stagiul militar la Garnizoana din Lugoj. În 1948, căsătorindu-se, s-a mutat la București, unde, împreună cu familia lui, a trăit până la sfârșitul vieții.
Ladislau Tarko, la fel ca și părinții săi, a arătat de foarte tânăr înclinația către artă: iubea foarte mult muzica: știa să cânte bine la pian, la acordeon și la vioară, dar era în mod special atras de creația literară, scriind mai întâi la diverse ziare din Lugoj și din Timișoara, apoi scriidu-și propriile lui cărți; înainte de a împlini 24 ani, a lucrat la ziarul “Elore” (fiind unul dintre membrii fondatori ai acesteia) și a colaborat cu ziare județene; din 1948, la vârsta de 23 ani, în timpul serviciului militar la Garnizoana din Lugoj, a început să lucreze la ziarul central al armatei din București, “Glasul Armatei” (numit apoi “Apărarea Patriei”), unde a lucrat până la pensionare, în anul 1981. După 1989, a colaborat și cu ziarul "Magyar Szo" din București.
Ladislau Tarko a scris un număr impresionant de cărți, apărute, în marea lor majoritate (fiind cadru militar), la Editura Militară din București: Un colț de cer albastru (schițe), 1957; Prietenul tău (povestiri), 1963; Sub albe cupole (povestiri), 1966; Umbre (schițe), 1970; Aterizare interzisă (roman), 1970; Primul glonț (schițe și reportaje), 1973; Comandanți și soldați (reportaje și eseuri), 1976; De unde au plecat pescărușii (roman), 1978; Bilet de voie (schițe și reportaje), 1979; Se despart apele (povestiri), 1980; Garnizoana din amintiri (povestiri; în acest volum este vorba despre Garnizoana din Lugoj, unde și-a efectuat stagiul militar), 1984; Adăpost sub stele (povestiri), 1988.
A mai scris: Evocări (în colaborare cu A. Lupășteanu și V. Bîrză), 1964; Inimi de viteji, 1969; Drum lung, bătut de gloanțe, 1971; și o piesă de teatru.
A tradus două cărți din limba maghiară: Kantor, câine polițist și Castanii sălbatici.
A fost coscenarist la două filme, care s-au bucurat de succes pe marile ecranele din România și la TVR: Parașutiștii și Râul care urcă muntele.
Ca jurnalist, a însoțit, în țări membre ale Tratatului de la Varșovia, numeroase delegații militare oficiale. Ca reporter al ziarului la care lucra, s-a deplasat în numeroase țări străine, de la Atlantic la Pacific: în 1952, cu Ansamblul Armatei, în China; în 1960, în Austria; în 1969, în Cehoslovacia; în 1974, la Marea Mediterană și în sudul Franței, cu bricul “Mircea”; în 1979, în URSS; etc.
În perioada 1948 – 1963, Ladislau Tarko a parcurs toată scara gradelor militare, de la soldat la locotenent - colonel. În 1964 a devenit colonel, până în 1981 (mai mult de jumătate din carieră a fost colonel). A fost decorat cu numeroase medalii și ordine.
Ladislau Tarko a încercat el însuși, în scrierile lui, să se definească (unele dintre amintiri au fost evocate și la persoana a III-a):
„Știu, am o figură departe de ceea ce s-ar putea caracteriza prin expresia «cu trăsături marcante». O frunte nu prea înaltă, ochi mai mult blânzi, chiar somnoroși, decât vioi sau hotărâți. Când mă supăr, mă fac roșu la față ca un adolescent, când mă bucur de ceva nu pot să-mi stăpânesc zâmbetul, în ruptul capului, în fața oricui m-aș afla.” „[…] nu mă ispitesc cuvintele mari, niciodată nu le-am căutat […].” "Am iubit foarte mult cariera militară, uniforma. Am pornit în viață de ostaș, așa cum dorise tatăl meu […]. Ce mai, pentru mine, armata era mediul de viață firesc, familiar.” „Nu și-ar fi imaginat, în copilărie, să devină […] locotenent-colonel." (Se despart apele).
Ladislau Tarko a fost un scriitor și un jurnalist recunoscut în București și în întreaga țară, dar nostalgia Lugojului, a locului unde a copilărit, unde și-a petrecut cei mai frumoși ani ai copilăriei și ai adolescenței (mai ales Corso-ul), l-a urmărit pe întreg parcursul vieții, nostalgie regăsită în multe dintre scrierile lui:
„[…] m-a cuprins dorul de casă […]. […] după ce vorbeam, cam la zece zile o dată, cu ai mei de acasă, mă indispuneam. Toți vroiau să mă viziteze […]. Dragii de ei, câte necazuri le-am făcut […].” „Iată-mă din nou în orașul meu. Mă stăpânește febra hoinărelii pe străzi […], pe străzile mele. Acolo (departe), sunt sobru, apăsat de griji și răspunderi, am devenit un om tăcut, împotriva firii mele, tăcut, aproape zăvorât în mine.” (Confesiuni);
„E mult, tare mult de când n-a fost acasă, orășelul copilăriei și adolescenței a rămas undeva, dincolo de orizont, dincolo de zbuciumul și vâltorile vieții sale – ca un tărâm îndepărtat al liniștii și tihnei, ca un surâs blând, blând și puțin trist. […] Strada principală, nici largă, nici dreaptă (Corso), dar cu un aer distins, dat de sobrietatea clădirilor vechi. […] Ar putea fi un drum al bucuriei întoarcerea […].” "Odată, aveam vreo 13-14 ani, pe câmpul de sub Dealul Viilor, au aterizat două avioane I.A.R. și în centrul orașului a apărut un afiș mare: «Un zbor deasupra orașului – 15 lei!» […] Au mers oamenii, zeci și sute, spre câmpul cu avioanele, să le vadă, să le pipăie, mulți au și decolat. Eu n-am putut trăi marea aventură […].” (Flori roșii de mac);
„[…] cât de drag ți-ar fi cel plecat, cât de puternic ar fi dorul de a-l revedea, tare greu te așterni la scris […]. Te vezi acasă, cu ai tăi, îți faci fel de fel de planuri. […] cu ochii întorși către somn, ești deja acasă.” (Ultima scrisoare - Se despart apele);
„Aveam vreo zece ani, am mers într-o vară într-un oraș de provincie, în Banat, unde tata are o soră […]. Bănățeni sadea, firește că aveau biciclete […]. Ce plăcere pentru noi, inclusiv pentru taică-meu, să încălecăm pe biciclete, s-o pornim și să hoinărim pe la marginile orașului!” (Exces de zel - De unde au plecat pescărușii).
Amintirea Lugojului, a părinților, a atelierului fotografic atât de familiar lui, a copilăriei este vie în povestirile lui Ladislau Tarko:
„Undeva, sub cer, departe-departe, este mama. Are voie santinela să se simtă copil? De ce nu?… Mama… […] Știu că ori de câte ori face papanași sau cartofi prăjiți, preferințele mele, o va durea inima, pur și simplu, că eu nu mănânc din ele.” (Izabella - De unde au plecat pescărușii)
„[…] Ce frumoasă a fost mama! […] Un păr blond și creț-creț, o claie aurie, doi ochi albaștri, un profil aristocratic – cum spunea tata, îndrăgostit și mândru de ea până în ultima clipă a vieții lui. A fotografiat-o din profil, din față, în casă, printre flori, în curte lângă geam, la râu, în parc […]. În perete o fotografie a mamei. O fotografiase tata când ea avea 25-26 de ani. Părul ei creț, luminat de soare – o aureolă. O madonă surâzătoare.” (Flori roșii de mac - Se despart apele);
„[…] fotografia înrămată […]. În spate zăresc coloane sculptate, draperii. Decorul fotografului.” (Credeam că doarme, dar murise);
„Nu ezită o clipă, coboară grăbit (din tren) și începe să culeagă flori de mac. […] Un buchet superb, de un roșu atât de violent, încât, privindu-l, îți vine să-ți mijești ochii. O să-i placă mamei. […] Eram elev la școala primară, în fiecare dimineață mă trezea […]: «Hai, scumpul meu, că întârzii la școală!» […].”(Flori roșii de mac - Se despart apele)
„Nu-mi dau seama a cui inimă o aud, a ei sau a mea. Nu este inima mamei, ea a încetat să mai bată. […] Au trecut patru zile de la înmormântare. […] îmi tot lungesc șederea în casa părintească. Colind străzile orășelului, stau câte o oră pe malul apei, privindu-i pe pescari, fac plimbări lungi, până sub Dealul Viilor și dincolo de deal. Este un dialog în timp, nerostit, cu copilăria.” (Flori roșii de mac - Se despart apele)
Perioada dinainte de 1989 a fost resimțită de toți scriitorii de atunci ca fiind una extrem de tensionată; o mărturie în acest sens a fost surprinsă de Ladislau Tarko, care scrie:
"În Banat […]! Păcat că se va întoarce într-o vreme atât de tulbure și plină de nesiguranță. Ce frumos ar fi fost să apară pe «Corso» îmbrăcat în uniforma lui frumoasă. Acum e mai bine să nu te fălești. Să fii mic, mic de tot, să nu te știe nimeni, să te strecori nevăzut și neauzit." (Aterizare interzisă);
„Acasă la noi se discuta despre orice, numai despre cariera mea de ofițer, nu. Toți evitau acest subiect, spre a mă feri de niște dureroase aduceri-aminte. Familia noastră reintrase pe un făgaș normal. […] Dar nu trecea o zi, să nu mă întâlnesc într-un fel sau altul cu armata. […] o coloană de ostași cântând, […] o caschetă rămasă prin debara, stârneau în mine frământări." (Se despart apele)
Ladislau Tarko s-a stins din viață în luna august 1994. Să-i păstrăm vie amintirea.