Zoltan Terner


Câte ceva despre infirmitățile oamenilor

Printre infirmitățile omenești care nu bat la ochi și nu pot fi numite neputințe sau invalidități, unele sunt mici, mititele, aproape inobservabile.Câte sunt? Sunt destul de multe. De fapt, câte simțuri avem, atâtea infirmități se pot naște. Pentru că veni vorba, câte simțuri are omul? Cinci? Șase? Acesta din urmă,așa numitul „al șaselea simț”, fiind un fel Joly Joker: ține locul mai multor simțuri. Un al șaselea simț imi spune... Ce îmi spune? Multe și felurite, care de care mai greu de definit și de descris. Cu al șaselea simț percepi, se spune, lucruri imperceptibile, cu ajutorul lui presimți, ghicești, intuiești. Și altele.
Dar al șaptelea simț care este? Dar al optulea? Nu știu dacă s-a făcut o astfel de numerotare ordinală a lor. Și cred că nici nu are rost. Totuși (întotdeauna intervine un „totuși”, când e vorba de probleme omenești) spunem că unele sunt mai importante decât altele. Simțul măsurii, de pildă. Unii zic că în relațiile dintre oameni joacă rolul cel mai și cel mai. Când lipsește, când se constată această mică/mare infirmitate, se observă și apariția unor comportamente nu tocmai plăcute în relațiile omenești: excesele de tot felul se nasc din lipsa simțului măsurii.
Dar simțul atât de cerut în societate și atât de deficitar, zice-se, astăzi: bunul- simț ? Unde îl mai găsești? Poate este o infirmitate a acestor vremuri: lipsa bunului simț. De altfel, e un simț greu de definit. Fiecare timp și loc, are propria lui definiție a bunului simț. La fel se întâmplă, poate și cu un alt simț, înrudit: simțul pudorii. Cum se prezintă oamenii în privința lui, în aceste timpuri? Mai există simțul pudorii? Sau e poate o altă infirmitate a erei digitale și a cyber-realității ? Se vorbește mult de „falsa pudoare” a vremurilor trecute. Dar de pudoare, pur și simplu, se mai sinchisește cineva? Mai are azi vreun sens să faci apel la pudoare ? Totuși simțul pudorii, nu este o vorbă goală. Lipsiți total de acest simț, mai suntem noi oameni? Întrebare grea. Mă depășește. Poate și simțul politeței, atât de dezvoltat la asiatici, este în criză în lumea de azi. Poate e o altă infirmitate a acestor vremuri .
Când am vorbit de marile infirmități care nu se văd, n-am pomenit de un alt simț, înrudit cu simțul moral: simțul responsabilității. Nu este el definitoriu pentru un om uman, adică socializat ?. Lipsa lui poate deveni o gravă infirmitate. Simțul responsabilității umane este poate însăși temelia simțului moral. Sau parte din el. Cine nu îl are poate deveni un infirm anti-social. Știm despre ce e vorba. Secolul 20 ne-a oferit exemple concludente despre consecințele absenței responsabilității umane.
Simțul dreptății este și el implicat în acea aptitudine umană majoră numită „simț moral”.
Dar simțul umorului? Putem să-l uităm? Când se întâmplă să lipsească, nu se poate vorbi tot de o infirmitate care nu se vede cu ochiul liber ? Unii oameni se nasc cu această neputință. Nu percep absurdul și comicul din jur. Nu sesizează ridicolul. E o infirmitate mică, dar tristă. Sărăcește viața celui care este atins de ea. Și în plus, poate crea multe încurcături în relațiile cu ceilalți oameni. Și situații penibile. Am evocat cu aceasta un alt simț cam neplăcut să lipsească : simțul ridicolului. Al câtelea simț este? Nu se știe, dar e bine să-l ai. Însă nu în exces.
Ceea ce numim ureche muzicală nu corespunde tot unui simț greu observabil, cel muzical? Sunt oameni care au nenorocul să se nască infirmi în această privință. E o carență care nu diminuează statura umană sau intelectuală și nici nu-i deranjează pe cei din jur. În schimb, sărăcește mult viața omului. Îl privează de marile bucurii ale muzicii. Îi închide porțile către o lume splendidă. În simțul muzical se îngemănează, aș zice, alte câteva simțuri: al ritmului, al armoniei, al echilibrului sonor, al timbrului. Poate și altele. Muzicienii le știu. Le au. Le cultivă. Se bucură de ele.
Lipsa simțului culorilor, al ritmării lor, al nuanțelor coloristice și al armoniilor născute din alăturarea lor, este tot o infirmitate. Te naști cu asta ? Da și nu. În multe cazuri, e vorba de o carență a educației corepunzătoare. Orice simț se poate dezvolta, se poate educa, se poate finisa, acutiza. Cu condiția să existe. În cazul în care te naști fără ureche muzicală sau fără capacitatea de a distinge corect culorile, lucrurile se complică.
Când e vorba de simțurile implicate în înțelegerea poeziei sau în creația poetică, se vorbește despre simțul inefabilului, al misterului, al puterii metaforice a cuvintelor. Simțul limbii, în alte cuvinte, cu toate subtilitățile și nuanțele pe care le implică. E simțul care te face capabil să înțelegi,să simți și să participi la viața cuvintelor, la bolile lor, la suferințele lor, să te doară limitele lor. Când acest simț îți lipsește, ești incapabil să înțelegi poezia. E tot o mică/mare și tristă infirmitate. Îți interzice intrarea în grădina de taină și farmec a poeziei. Vorbind metaforic, ești lipsit de „organul” necesar pentru înțelegerea profundă a poeziei. Sau a picturii. Sau a filosofiei. În legătură cu aceasta din urmă se vorbește de un simț aparte, special, de o deosebită subtilitate și gingășie. Și în plus, de o anume raritate. A fost numit „simțul metafizicului”. Este acel dar suprem al imaginației și al inteligenței, care permite accesul către zone de dincolo de simțuri, de dincolo de aparențe, de dincolo de limitele înțelegerii raționale, chiar umane. Unii numesc asta clarviziune, alții o leagă de simțul misterului, al supra-realității, al perceperii supranaturalului. Un simț legat – zic unii - de un ochi interior, de o viziune mai presus de vederea cu ochii. Lipsa acestui simț nu este un motiv de depreciere valorica. Este doar o chestiune de tipologie spirituală. Unii sunt înzestrați cu un simț care îi face apți să „vadă ideile”, cum se exprima Camil Petrescu despre sine. Alții sunt lipsiți de acest simț. Nu au imaginație pentru lumile abstracte, pentru imaginarul supra-real. E tot un fel de infirmitate. Dar pe cei afectați de ea, nimic nu ne dă dreptul să-i depreciem sau să-i subapreciem ori – și mai grav – să-i disprețuim. În schimb, cei înzestrați cu acest „simț al metafizicului” au privilegiul de a pătrunde în spațiile eterate ale filozofiei speculative, ale misticii filozofice, ale imaginarului mitologic și religios. Din rândul lor se recrutează marii gânditori, marii poeți, marii mistici. Profeții, clarvăzătorii. Desigur, ideea e controversabilă și a și fost controversată.Ba mai mult, combătută, ridiculizată, caricaturizată, apoi interzisă și diabolizată. Se știe când ,cum și de către cine. Din fericire poliția gândirii, ca și tribunalul inchizitorial al ideilor și-au trăit traiul în lumea civilizată. Delictul de opinie este o noțiune care a ieșit din uz. Lumea globalizată nu poate funcționa decât într-o atmosferă de liberă înflorire a diversității de gândire și de credință. Și de toate celelalte. Numai toleranța poate salva spiritul omenesc de o nouă barbarie.
În toate cele de mai sus, n-am făcut nici o referire la patru din simțurile cele mai importante, mai definitorii și mai concludente pentru felul de a fi al unui om: simțul critic, simțul realității ,simțul practic și simțul ludic, cel al jocului. Fiecare cu infirmitatea corespunzătoare. Ele merită însă un comentariu aparte.
Da, setul de simțuri sau poate patrimoniul de simțuri este ceea ce ne face să fim diferiți unii de alții. Dar și asemănători cu unii și cu alții. Cu toți alții. Simțurile acestea greu de descris, numit, sesizat și definit sunt cele care ne fac, pe fiecare dintre noi, să ne împăcăm cu lumea și cu oamenii care o populează. Sau să ne certăm între noi sau cu lumea. Pentru că nu există om care să nu târască după el, povara unor infirmități. Fiecare om, altele. Spune-mi ce infirmități ai, ca să-ți spun cine ești. Dar parcă omul își știe toate infirmitățile? Iar dacă le știe, le recunoaște oare pe toate? Iar dacă le recunoaște, le poate îndepărta? Uneori pare-se că da. Rareori.