agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-11-16 | |
Text prezentat în 2 Noembrie 2008 la seara literară de la Haifa prilejuită de vizita în Israel a Anei Blandiana cu ocazia apariției în ebraică a unei culegeri din opera marei poete.
Zoltan Terner Gânduri despre personalitatea și opera Anei Blandiana Ana Blandiana este mai mult decât un mare poet. Este o mare conștiință. Exemplaritatea operei lirice și a verticalității autoarei, ne ține treji, ne obligă, ne justifică într-un fel, pe noi toți, ne dă un licăr de speranță în ce privește posibilitatea de a fi om, chiar cu majusculă. Despre opera poetică a Anei Blandiana s-au scris sute de texte critice, exegeze, analize, studii, comentarii sau exerciții hermeneutice, semnate de cei mai reputați critici și istorici literari ai României. Ce aș mai putea adăuga, eu, care nici măcar nu sunt critic literar. Unii îmi atribuie această calitate, dar eu nu cred așa ceva. Sunt doar un împătimit cititor de poezie de când mă știu. Mă strădui, e adevărat, să înțeleg poezia și să-mi explic de ce citind un poem, mă bucur profund iar citind altul, dau de câte ceva care mă împiedică să mă bucur din plin. Dacă această căutare a motivelor bucuriei la lectura poeziei sau prozei, se cheamă a fi critic literar, ei bine, poate că sunt așa ceva. Orice aș fi, mă voi încumeta să vă împărtășesc câteva gânduri despre universul liric al Anei Blandiana, despre dimensiunile și importanța operei de până acum a poetei. Evoc mai ales anii apariției, aproape meteorice, acestei foarte tinere, pe atunci, poete, ani pe care i-am trăit și eu, ca cititor cucerit de fermecătoarea pesonalitate a acesteia. După primele trei volume publicate, “Persoana întâia plural” în 1964, “Călcâiul vulnerabil”, în 1966, și “A treia taină”, în 1969, era clar pentru întreaga critică, în unanimitate, că a apărut o nouă stea de primă mărime, pe firmamentul poeziei românești. Poeta venea cu o neobișnuită prospețime și impetuozitate, cu o cuceritoare ingenuitate, uneori ludică, dar și cu o acută luciditate reflexivă, cu niște provocatoare adevăruri lăuntrice , cu o autenticitate irezistibilă. O lirică în care expresia e simplă și directă, fără ornamente verbale, metaforizarea fiind cel mai adesea minimă, în schimb tensiunea trăirii și cea a reflexivității sunt maxime, până la combustie. Poeta năzuiește să obțină totul, fără rest. Nu numai trăirea lumii o vroia deplină, totală, absolută, ci și cunoașterea acestei trăiri, înțelegerea ei, tot absolute și le dorea. Așa cum iubirea nu o putea concepe decât absolută,desăvârșită, unire totală, imposibilă. Poeta detesta amestecurile care impurifică și relativizează. Dar, din nefericire, aspirației spre absolut și puritate i se opun, implacabile, limitele și precaritatea condiției biologice și sociale a ființei umane. Poeta descoperă exasperată că trăirea însăși, ca și dragostea, maculează lumea, că puritatea absolută, angelică, e de negăsit în lumea umană și îi este inaccesibilă, sau interzisă chiar, omului, iar căderea în păcat e inevitabilă. Și totuși, poeta se încăpățânează să vrea totul. Iată un fragment de poem în care se regăsesc toate aceste motive: “Sunt slabă, probabil și ochii mi-s slabi /Nu deosebesc culorile intermediare. / Pentru că se lasă iubită de crabi / Mi-e scârbă de mare./Nu trec de hotarul albastru un pas / De teamă că n-o să mai știu să mă-ntorc, / Ca viermele-n mătase m-am retras /Și puritatea în jurul meu o torc./ Vreau tonuri clare/ Vreau cuvinte clare, /Vreau mușchii vorbelor să-i simt cu palma, Vreau să-nțeleg ce sunt, ce sunteți, /Delimitând perfect de râs sudalma. /Vreau tonuri clare / Și culori în stare pură,/Vreau să-nțeleg, să simt, să văd, / Prefer acestei fericiri ambigue/ În totul clar îngrozitorul meu prăpăd.” Poeta se muncea să găsească hotarul net, precis delimitat, între pur și impur, între neprihănire și vinovăție, între bine și rău. Descoperă apoi că acest hotar nici nu există. Dar nu renunță. Se abandonează cu frenezie, cu un fel de disperată jubilație , uneori, conflictului între nesațul comunicării și al comuniunii cu lumea, cu obiectele ei, pe de o parte, și luciditatea, nu mai puțin devoratoare, care problematizează totul. Pune întrebări despre noima fiecărei trăiri, a fiecărui triumf. Care e prețul fericirii ? Până unde e permisă ? Pe cine nefericesc cu fericirea mea, pe cine rănesc cu bucuria mea ? Întrebări care decurg din versul care dă titlul volumului în ivrit al poetei: “Fiecare bucurie rănește pe cineva”. În următoarele volume, viziunea Anei Blandiana evoluează spre o pace oarecum resemnată dar încă neîmpăcată cu lumea , cu lucrurile, un mod de coexistență parțial comprehensivă sub care mocnesc nestinse revolte, refuzuri și divorțuri, însetări și înfometări. Ieșirea din cercul tragic al năzuinței spre absolut poeta pare s-o vadă în elansarea în etic și în ascetismul pur și eteric, inefabil și palpabil în acelaș timp, maculat și imaculat, al frumuseții. Eticul și esteticul, trăite în limite omenești, asta ar fi poate, sugerează poeta și gânditoarea în expresie lirică, a fi o soluție. Opera poetică de până acum a Anei Blandiana formează un univers poezie mare marcat de o complexitate ideatică și psihologică înterpretabilă în fel și chip, hermeneutic, chiar și prin implicarea sistemului conceptual al metafizicii, al ontologiei, ca o filozofie de combustie trăită înfiorat sau protestatar. Un existențialism liric ? Dacă ne e permis să inventăm așa o struțocămilă a reflexivității, în cazul Anei Blandiana ne-o închipuim mulată pe un puternic temperament artistic și – să nu omitem – o inteligență imaginativă atingând limita către abstracțiile filozofice. Poezie filozofică ? Dacă termenul nu ar fi depășit, fiind o contradicție în termeni, am fi tentați să ne gândim la vagi apropieri sau îndepărtări de Nietzsche, Blaga, Noica, Heidegger , poate Unamuno sau Ortega y Gasset. Ana Blandiana, prin opera și viața ei de până acum, ambele exemplare, reprezintă, aproape emblematic, refuzul concesiilor, revolta în fața supunerii servile, rigorismul etic al verticalității, curajul civic și asumarea unei misiuni justițiare. Culpabilitatea universală, acesta pare a fi subtextul, sau supratextul acestei poezii scrise în fierbințeala lui “Îmi pasă!”. Și martorii sunt vinovați pentru că au asistat pasivi la fărădelege. “Un popor vegetal!” clamează poeta. Toți suntem vinovați de ce se întâmplă în jurul nostru și în lume. Noi toți, la persoana întâia plural. Niciodată singular: eu singur. Nici persoana întâia singular. Nici persoana a treia plural : ei. Doar noi, solidari în slăbiciune, lașitate, trădare, păcat, crimă. Acesta pare să fie mesajul etic major al liricii Anei Blandiana. âââ |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate