În cadrul filosofiei clasice grecești, personalitatea lui Platon reprezintă un moment de referință, fiind considerat cel mai mare gânditor idealist al acestei perioade. Epoca în care a trăit, respectiv anii 427-347 î.Hr., corespunde unei etape din istoria Greciei antice foarte frământate când, după regimul cel mai democrat al vremii, cel al strategului Pericle (443-429 î.Hr.), în cetatea-polis Atena, în timpul războiului peloponesiac, toate valorile recunoscute anterior se modifică, tot așa cum și viața lui Platon însuși.
Provenind dintr-o familie de aristocrați, după mamă coborâtor din legendarul rege legiuitor Solon, conform tradiției ateniene Platon a studiat la vârsta tinereții filosofia, acea concepție integratoare a tuturor cunoștințelor epocii în care trăia. Deoarece Socrate era cel mai respectat filosof al vremii, pe care Platon se pare că l-a cunoscut de copil, sau după alții la 20 de ani, el și-a însușit întocmai ideile novatoare ale acestuia, idei care coborau filosofia din cerurile zeilor pe pământ, printre oameni, propunându-le să se autocunoască, să caute adevărul în ei înșiși. Descoperirea adevărului se putea face prin metoda maieuticii, a ,,moșitului’’, din aproape în aproape. Aceasta metodă se spune că i-a fost inspirată lui Socrate de mama sa, care era moașă, ceea ce ne face să presupunem că gândirea grecilor vechi era profund intuitivă, gândire de poeți ce se mirau naivi în fața naturii, neavând suficiente cunoștințe date de cercetarea rațională, precum avem noi, cei de azi.
În educația ateniană scopul final al acestei pregătiri era, pentru fiii celor bogați, acela de a deveni buni oameni politici, buni oratori, capabili să convingă auditoriul, de aceea retorica era la mare cinste; aflată la începuturile ei, filosofia era de multe ori doar o îndeletnicire orală, astfel că maestrul lui Platon, Socrate, nu a lăsat nimic scris; tot ce se știe despre opera lui se datorează discipolilor, cel mai de seamă fiind Platon.
Socrate a trăit între anii 469-399 î.Hr., deci moartea i-a survenit la vârsta senectuții, el fiind o personalitate emblematică și datorită acestui aspect al longevității sale; și azi avem tendința firească să ne respectăm bătrânii întelepți, comparându-i cu prea mulții bătrâni deprimați, bolnavi, răpuși de viată, debusolați, mult mai numeroși decât cei senini și cu adevărat înțelepți. În plus, Socrate venea să repună în drepturi legea pe care mulți din contemporanii săi o socoteau inutilă; respectat, ascultat, Socrate sfârșea prin a fi condamnat tocmai de cei pe care filosoful îi apărase, de conducătorii cetății nemultumiți de popularitatea gânditorului care părea că îndeamna la revoltă împotriva lor, a celor ce încalcau legile naturii umane, închinându-se unor zei care uitaseră adevărata menire a omului: cea de a căuta binele, frumosul și adevarul. Socotit instigator social, Socrate era condamnat la moarte, iar discipolul său cel mai devotat, aflat la vârsta de 28 de ani, urma să fie marcat pentru toată viața de acest sacrilegiu, de această încalcare flagrantă a legilor tocmai de cei care erau cei mai îndreptățiți să le respecte...
Studiind viața marelui filosof antic Platon îi putem înțelege și mecanismele gândirii sale care au dus la elaborarea unui sistem filosofic aparent rupt de realitate, un sistem în care lumea are la bază Ideea. Apărea pentru prima dată desprinderea de materie, de înțelegerea unității lumii printr-un element primordial, lumea putând să se nască din ea însăși, din Ideea pură. Era oare o încercare de delimitare a lumii reale de cea a ideilor, o rupere a filosofului de viața reală, o lume plină de minciună, imposibil de schimbat, sau era o detasare superioară, ușor arogantă, a înțeleptului care atinsese esența lumii, dar care devansa cu mult epoca în care trăia?
Se pare că de-a lungul existenței sale, Platon nu a fost un învins, el nu s-a izolat de problemele cetății. În toate peregrinările sale în Egipt, în Megara, în Cirene, în Siracuza, el a căutat să influențeze în mod benefic conducătorii, de multe ori tirani, de aceea și ideea din ,,Republica’’, opera sa cea mai cunoscută, de a înfăptui un stat în care filosoful să îi fie regelui sfătuitor, sfetnic, mentor spiritual. Și visul i-a fost împlinit tocmai de elevul său pe care l-a format în celebra școală de la Atena, Academia, acesta nefiind altul decât Aristotel, cel mai mare filosof antic, profesorul celui mai mare rege al antichității, cel mai mare atât sub aspect politico-militar, cât mai ales ca deschizător de noi orizonturi culturale, Alexandru Macedon.
În sudul Italiei, la Siracuza, Platon a intrat în contact cu filosofii pitagoreici, și ei tributari unei concepții abstracte, aproape idealiste asupra lumii, cea în care numărul este elementul fundamental, ,,temelia’’ pe care se sprijină întreg edificiul existenței: ,,El a îmbinat doctrinele lui Heraclit, ale pitagoreicilor și ale lui Socrate. Cu privire la lucrurile sensibile, el este de acord cu Heraclit, în doctrina realitaților inteligibile cu Pitagora, iar în filosofia politică cu Socrate.’’1
Drama vieții lui Platon, dată de moartea nemeritată a mentorului său, dar și propria sa formație intelectuală în mod sigur, gândirea sa mitică, i-au permis realizarea unei opere cu pronunțate valențe literare, ceea ce îi conferă originalitate și măreție.
Cele mai cunoscute mituri se referă la dreptate și nedreptate- mitul lui Gyges, la adevăr- mitul peșterii, la dragoste- mitul androginului. Aceasta modalitate de scriere a filosofiei sub forma miturilor, a pildelor am zice, cât și forma pe care o îmbracă, aceea a dialogurilor, face ca opera lui Platon să fie foarte apreciată în epocă și poate de aceea și bine păstrată peste timp.
Dialogul, ca forma de exprimare a discursului filosofic, se pare că este creat pentru prima dată de Platon, cel care se numea în realitate Aristocles, ca și bunicul său, Platon fiind un soi de poreclă ce simboliza ,, înălțimea frunții sale sau abundența stilului său.’’2
Dialogul filosofic nu este un schimb de informații, ci construcția unei idei din altă idee, dialogul filosofic nu rezolvă probleme ci problematizează, maestrul dintr-un dialog filosofic nu știe răspunsurile, ci conduce gândirea spre întrebări din ce în ce mai adânci. În disputele filosofice partenerul de dialog nu este un inamic, ci acela care are o altă părere, crescută din dialogul însuși, într-un dialog filosofic toți învață, nimeni nu este atoateștiutor, toți se ascultă și se respectă.
,,Dialogurile’’, capodopere ale prozei clasice grecești, cuprind numeroase lucrări:
,,Apologia lui Socrate’’, ,,Criton’’, ,,Gorgias’’, ,,Fedon’’, ,,Banchetul’’, ,,Republica’’, ,,Sofistul’’, ,,Timaios’’. Din ele rezidă, în ciuda prezenței aproape continue a lui Socrate, ideea de bază a filosofiei lui Platon, aceea că adevărata realitate o constituie Ideile:ideea de frumos, de bine, de adevăr, esențe suprasensibile, imuabile, aflate într-o lume în afara timpului și spațiului, dominate de un principiu suprem, cel al unității în diversitate.
Viața lui Platon, ca și a mentorului său, nu a fost una scurtă, ceea ce semnifică în mod sigur faptul că activitatea aceasta de gânditori, de mentori pentru cei tineri le asigura tuturor o longevitate și o vivacitate peste medie. Poate că într-un alt spirit mai putin elevat, drama de tinerețe a lui Platon ar fi făcut adevărate ravagii, ajungând la patologic. La Platon s-a transformat într-o concepție atât de armonioasă, de adâncă împăcare cu un destin aproape implacabil, destinul celui care crede în principii, pentru că așa cum ne explica marele filosof, dezordinea într-un stat are trei cauze: legile rele, nerespectarea legilor și lipsa lor, concluzionând că tot ce există este rău, bun sau neutru.
Pentru Platon virtutea reprezintă: cumințenie, dreptate, curaj și cumpătare. De aceea, conform acestor principii, el și-a organizat continuu propria viață, o viață în slujba Ideii.


Note:
1-Diogene Laertios, ,, Despre viețile și doctrinele filosofilor’’ Polirom, Iași, [1997],
p. 129
2- idem, p.131