Studiile de literatură comparată ale lui Tudor Vianu rezervă un spațiu întins lui Shakespeare, pornind de la ideea că receptarea operei sale în țările „bătrânului continent" a generat „o artă nouă, scuturatä de convenții", marcând începutul eliberării de sub stăpânirea gustului clasic francez.36
Patru articole conturează imaginea lui Shakespeare la Tudor Vianu: Shakespeare ca poet al Renașterii, Shakespeare și antropologia Renașterii, Umanitatea lui Shakespeare Patosul adevărului în Oedip și Hamlet, ultimul fiind o paralelă literară ce ilustrează două căi de căutare a adevărului.
Primul dintre aceste studii, Shakespeare ca poet al Renașterii,37 este o demonstrație a apartenenței poetului englez la tribulatiile epocii sale. Sensibil la transformările vremii, Shakespeare tinde să le exprime integral, nu fără a-și pune amprenta geniului său asupra viziunii poetice.
Tudor Vianu consemnează inaderența contemporanilor la dramele shakespeariene care afirmau necesitatea instaurării libertății în artă, sfidând normele tragediei clasice franceze ce se revendicau de la Poetica aristotelică. Receptarea lui Shakespeare începe în Franța cu renumitele și amintitele Scrisori engleze ale lui Voltaire, cel care îi recunoaște geniul, dar îi amendează gustul, din perspectiva tiraniei acelei biensêance a clasicilor.
În Germania, Lessing și Wieland văd în Shakespeare un spirit descătușat de disciplina clasică, iar Aug. Wilhelm Schlegel, în Prelegeri asupra artei și literaturii dramatice, remarcă vastitatea culturii lui Sha kespeare.38
Shakespeare se situează, după Tudor Vianu, într-o tradiție ce îl are drept fondator pe Chaucer, cu ale sale Povestiri din Canterbury, într-un veac al XIV-lea marcat, în Anglia, de violente lupte pentru putere, continuată. de Thomas Morus, prin Utopia, și de cercul poeților din timpul lui Henric VIII, care îi imitau pe greci și pe latini. Dintre aceștia, se remarcă Thomass Wyatt și Henric Surrey, inițiatorul englez al pentametrului iambic, după modelul așa-numitelor versi sciolti italienești.
Epoca înfloririi umanismului englez va fi a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când, sub donmia Elisabetei I, apare o pleiadă de scriitori, precum Th. Sackville, John Lyly, Philipp Sidney și Edmund Spenser. Euphnes, Arcadia și Regina zânelor sunt operele reprezentative ale perioadei.39
Tudor Vianu stabilește, prin aceste precizări preliminare, contextul cultural care a facut posibilă apariția lui W. Shakespeare, ca rezultat al unor acumulări succesive.
Caracterul renascentist și umanist al operei shakespeariene rezidă, potrivit lui Tudor Vianu, din formele, motivele și izvoarele literare utilizate, precum și din procedeele de artă și din spiritul ei general.
În ceea ce privește formele literare, Tudor Vianu subliniază preferința lui Shakespeare pentru tragedia istoricăi și legendară, pentru comedia de caracter, cărora li se adaugă pastorala, feeria și basmul dramatic. Tragedia
istorică avea tradiție în Italia, unde, la 1515, Trissino scrie Sofonisbe, iar prima dramă pastorală, Sacrificiul, poartă semnătura lui Agostino Beccari.
Din punctul de vedere al motivelor, Tudor Vianu ne face atenți la faptul că originalitatea acestora nu se bucura, în secolul al XVI-lea, de prețuirea de mai târziu. Teatrul shakespearian își extrage subiectele din operele înaintașilor, fie că e vorba de Plaut, ca în cazul Comediei erorilor, sau de Montemayor în cel al piesei Cei doi tineri din Verona, inspirată din pastorala Diana.°
Scopul dat literaturii este unul specific Renașterii, poezia devenind, în această epocă instrumentul de cunoaștere a sufletului omenesc și a societății. Shakespeare va proceda ca și ceilalti scriitori renascentiști, bazându-se pe o înțelegere filosofică a vieții și prezentând personajele în devenire, dominate de trăsături contradictorii. Filosofia shakespeariană se convertește într-un scepticism radical, în Macbeth, conform căruia „Viața este o poveste istorisită de un idiot, fără nici un sens" , sau într-un scepticism mai blând, în celelalte drame, care pot fi comparate cu Eseurile lui Montaigne, cunoscute de Shakespeare din traducerea englezească a lui Florio.
Iluzia vieții este afirmată în Cum vä place, de Jack melancolicul care consideră „Iumea intreagă doar o scenă', iar in Furtuna, imaginația se substituie „Suntem făcuți din aceeași stofă ca visele noastre și scurta noastră viață este înconjurată de somn". Toate acestea declanșează o criză tragică a tuturor certitudinilor, care cere o reîntoarcere a omului catre natură. Tudor Vianu amintește, în acest sens, cazul fraților Belarius și Guiderius, din Cymbeline, care, crescuți în pustietate, devin oameni drepți, viteji, puri și iubitori.
Figura cea mai prețuită de Shakespeare este cugetătorul, Prospero din Furtuna, magicianul care se conduce după preceptul „Gândește bine și fii senin" în dauna cavalerului, a omului de arme din galeria lui Orlando și a lui Don Quijote, Falstaff, feudalul în viziunea lui degenerată și caricaturală.41
Tudor Vianu consideră, în concluzie, că Shakespeare este un poet al Renașterii prin tematica operei sale, prin motivele și izvoarele folosite, prin noul rol dat literaturii și prin libertatea lui spirituală, iar prin cunoașterea lui de
oameni, el își merits, cu prisosință, titll de cel mai mare poet al acestei epoci.
Shakespeare și antropologia Renașterii reliefează, din nou, problema receptării lui Shakespeare, îmbogațită cu remarcile lui Victor Hugo, care crede că poetul englez marchează sfarsitul evului mediu și, spre deosebire de Dante„,supranaturalul, încarnează întreaga natură.
Tudor Vianu se axează, în acest studiu, pe înțelegerea shakespeariană a omului, căreia îi surprinde trei ipostaze. În primu rând, omul lui Shakespeare este o ființă naturală, nu o imagine a divinității, ca în spiritualismul medieval, după cum reiese din Antoniu și Cleopatra (V, 2): „Natura a înfrânt, în artă, visul.". În al doilea rând, Shakespeare își construiește antropologia pe o paralelă analogică între macrocosm și microcosmosul care ar concentra aspectele și forțele întregului univers. Omul este un univers în miniatură. În a treia sa dimensiune, ființa umană reintră în circuitul naturii materiale, de îndată ce individualitatea sa dispare, concepție redevabilă doctrinei atomiste a lui Epicur, potrivit căreia lucrurile și ființele se pot transforma unele în altele.
Tudor Vianu realizează o apropiere surprinzătoare între dansul macabru reprezentat în picturile lui Hans Holbein și acest circuit natura1.43
Caracterul omului e determinat, la Shakespeare, de constituția lui corporală, de temperamental său, teorie enunțată pentru întâia oară, în medicina antică, de Galenus, care credea că ființa umană este alcatuită din cele patru etemente fundamentale, apă, foc, pământ aer, generatoare de tot atâtea calități, umiditate, căldură, uscăciune și frig, concretizată în sânge, în limfă, în fierea neagră și fierea galbenă, cele patru umori ale omului, temperamentele de mai târziu. Prin această concepție, Shakespeare își reprezintă cu cinste lumea, în care John Keys sau Caius pune bazele doctrinei umorilor și a temperamentelor, deosebind între spiritele naturale, aflate in sânge și spiritele vitale, reprezentate de aerul din inimă, devenite in creier sprite animale.
În Romeo și Julieta (IV, 1), călugărul Lorenzo vorbește despre „umorile vitale", făcând dovada apartenenței lui Shakespeare la mentalitatea timpului său. Tudor Vianu încadrează în zona umorilor reacțiile eroilor shakespearieni. Astfel, inima grea si melancolia apar în dialogul dintre Don Adriano de Armado si pajul Moth, din Zadarnicele chinuri ale dragostei.
Pe de altă parte, Tudor Vianu observă legătura, curentă în epocă, pe care Shakespeare o instituie între caracterul uman și baza lui fiziologică. De exemplu, în Richard III, înfățișarea fizică este pusă la originea conflictului tragic, iar în Julius Cezar sunt preferați oamenii grași, opuși celor „uscați", cei din urmă fiind identificați cu răutatea înnăscută, pe care primii nu o cunosc.44
Tudor Vianu este de părere că antropologia schițată de Shakespeare are un caracter într-o oarecare masură, naiv, bazat pe înțelegerea profundă a legăturilor dintre natură și om.
Al treilea articol-studiu din „seria shakespeariană", Umanitatea lui Shakespeare, este prilejuit de comemorarea morții dramaturgului englez, moment în care numele și reputația acestuia se găsesc într-un punct foarte îndepărtat al răspândirii lor. Tudor Vianu analizează opera shakespeariană din unghiul transformării concepției despre lume, răspândită de Renaștere. Titanismul Renașterii, întruchipat printre alții, de Michelangelo, izvorăște din schimbarea de perspective asupra universului, considerat infinit, opus haosului primitiv (apeiron) al Antichității, și care exprimă elanul ilimitat al sufletului uman.
Raportul eu-lume se înclină, după Tudor Vianu, înspre o superioritate a eului, mintea putând da lumii un alt chip, tendință ilustrată de Utopiile lui Campanella, Morns si Bacon. Pe lângă acestea, remarcabilă este și tragedia lui Christopher Marlowe, Doctor Faustus, ce indică aceeași aspirație umană spre înălțimi, întregită prin figura lui Tamerlan: „si când pe frunte/ i se arată cute, în fiecare/ câte un popor mormâtul și-1 găsește". Titanul devine, la Marlowe, un monstru, atunci când energia lui este îndreptată spre rău.45
Tudor Vianu străbate drumul „ideii titanice", până la Shakespeare, care întâmpină titanismul, ca pe o extremă tensiune a voinței. Shakespeare este, după Tudor Vianu, un poet titanic, dacă avem în vedere definirea titanilor drept caractere excepționale și puternice, înfățișate în desfășurarea unor acțiuni care duc la prăbușirea lor.
În Richard III, bătălia de la Bosworth ni-1 prezintă pe Richard în ipostaza lui de om, ros de remușcări, devorat de singurătatea morală. Dintr-un „titan" al voinței animalice de putere, Richard devine un om dezbinat în
raport cu sine însuși, o ființă vulnerabilă. Tudor Vianu îi atribuie lui Shakespeare depășirea vechiului titanism, menționând că „în titan el a regăsit omul" .46
Shakespeare recurge la o „destitanizare", punând multă înțelegere umană în figura tragică a Regelui Lear, mai ales, în scena furtunii, în care blestemul său se înalță „ca un turn". Tudor Vianu subliniază, în acest punct, asemănarea dintre Lear și Timon, amândoi suferind căderea cea mai adancă. În personalitățile lor, omul triumfând asupra titanului.
Furtuna este considerată de Tudor Vianu testamentul moral al lui Shakespeare, în care titanul este un magician, Prospero, ducele Milanului, care pune virtutea mai presus de răzbunare, având antecedente în piesa lui Calderon, Magul făcător de minuni. Dacă în aceasta, magul Cyprian devine creștinul Cyprian, la Shakespeare, magul Prospero devine omul Prospero.
În opinia lui Tudor Vianu, etica lui Shakespeare este una pur imanentistă, criteriul regulator al vieții morale fiind numai sufletul omului. De aceea, piesele lui sunt celebrări ale „victoriei repetate a omului în titan" .47
Studiul care completează tabloul shakespearian, Patosul adevărului în Oedip și Hamlet, este și cel mai important, din punctul de vedere al nuanțării punctelor de intersecție și a diferențelor specifice dintre două perioade culturale, care l-au fascinat pe Tudor Vianu, Antichitatea și Renașterea.
În acest articol, sunt puse față în față două opere cu caracter exponențial, Oedip, create în democrația lui Efialtes și Pericle, și Hamlet, construită pe un subiect extras din cronica medievală a lui Saxo Grammaticus.
Pentru Tudor Vianu, miracolul grecesc e, înainte de toate, miracolul tragediei: „Demnitatea umană a obținut în tragedia grecească primul ei monument. Pe altarul tragic arde mereu focul venerației pentru menirea speciei noastre."48
Tudor Vianu distinge doi factori propulsivi ai evenimentelor tragice: destinul (moira) și caracterele eroilor, dominate de o singură pasiune devoratoare. Teofrast va consolida doctrina caracterelor, iar Menandru le va introduce în comedie.
Oedip are caracterul unui cercetător, dominat de pasiunea adevărului, marcat de voința împărtășind soarta omului teoretic, însetat de certitudini. Oedip este singurul erou tragic grec înrobit de o asemenea
pasiune. Și, când ajunge la capăt, el nu ezită să se pedepsească, în numele adevărului găsit.49
Hamlet posedă un caracter ezitant și abulic, străbătut de scrupulul cunoașterii exacte. Fapta trebuie să urmeze convingerii formate, pentru că Hamlet nu este,după Tudor Vianu,un impulsiv.5°
Oedip și Hamlet reflectă două modalități de căutare a adevărului: „instrucția acuzatorie" constând în adunarea tuturor probelor care conturează faptul criminal, în cazul celui dintâi, și „ instrucția inchizitorie", urmărind obținerea mărturiei directe a vinovatului, în cealaltă situație. Hamlet realizează un „experiment psihologic", o observație în condițiile create de observator prin care îi obligă pe criminali să se deconspire.51
Îndârjirea îi caracterizează pe ambii eroi tragici, ei opunându-se, prin aceasta, caracterelor timorate în fața adevărului sau celor care întrețin minciuna, precum și oamenilor care se înfășoară în vălurile fanteziei înșelătoare. Problema adevărului în relațiile practice ale vieții apare și în opera dramaturgului modern Henrik Ibsen, care consideră libertatea și adevărul ,,stâlpi ai societății”, condamnând fantezia lașă .52
Tudor Vianu întreprinde o analiză a operei shakespeariene din punctul de vedere al timpului în care aceasta a fost creată, evidențiind valorificarea artistică a unei noi perspective asupra lumii. Ideile cele mai îndrăznețe ale Renașterii se regăsesc în dramele lui Shakespeare, de la titanismul, reinterpretat în spirit personal, până la instrumentele de observare științifică a realității, derivate din sau anticipând metodele experimentale propuse de Francis Bacon. Nici doctrina temperamentelor nu îi este străină, ajutandu-l, prin acuratețe, în procedeul inovator al analizei psihologice.
Tudor Vianu ni-l arată pe Shakespeare într-o calitate inedită, de umanist al Renașterii, care filtrează prin sensibilitatea sa o întreagă lume, pentru a o reda îmbogațită și profundă. Raportul dintre lume și teatru reflectă o pereche frecvent întâlnită în Renaștere, macrocosmosul și macrocosmosul, care capătă diverse particularizări.
În afara acestor studii substanțiale, Tudor Vianu va mai aborda subiectul „Shakespeare" în două articole de mai mică întindere, dar caracterizate de aceeași admirație pentru geniul „marelui englez". Falstaff"
Eminescu șii Shakespeare54 oferă un plus de valoare imaginii conturate de Tudor Vianu.
Falstaff este analiza unui personaj reprezentativ pentru epoca elisabetană. Sir John Falstaff, un cavaler „căzut”, devine prietenul „de beții și de pozne" al tanărului prinț Henric, viitorul rege Henric V. Relația specială a celor doi este urmărită de Tudor Vianu în două dintre momentele ei esențiale, în perioada exceselor determinate de pasiunile nestăvilite, dar benigne ale eroilor, și în momentul incoronării lui Henric
În prima etapă a prieteniei lor, Henric găsește în Falstaff sursa de fantezie și de umor necesară pentru a-și duce la îndeplinire visele specifice vârstei. Acum, Falstaff nu este decât hoț și poltron, chintesență a periferiei societății.
Nu peste mult timp, acest cuplu va trăi tragedia unei neașteptate trădări. Ajuns rege, Henric își uită vechiul amic, năruindu-i visele într-o indiferență stranie. Falstaff moare de inimă rea, dezvăluind, astfel, profunzimea caracterului său. El este mai mult decât desfrânatul, „în corpul său bestial se ascundea o inimă simțitoare și poate o iubire".55
Tudor Vianu ne indică, în Falstaff, metamorfoza pe care o suferă personajul tragediei între dramaturgii francezi și Shakespeare. La cei dintâi, personajul este monoman, stăpânit de o singură dorință vitală, pe când la Shakespeare, eroul este complex și plurivalent, un amestec de bine și de rău, care anunță contradicțiile baroce. Teatrul începe să fie populat cu oameni vii, alternându-și trările și asumându-și până la capăt condiția.
Eminescu și Shakespeare, articol scris la a 390-a aniversare a „marelui Will” stabilește zonele de interferență dintre doi poeți reprezentativi, privindu-l pe Shakespeare din perspectiva lui Eminescu. Avem de-a face, așadar, cu un studiu de imagologie, în care Tudor Vianu caută „umbra lui Shakespeare prin poeziile si prin criticile lui Eminescu".
Imparat și proletar ne arată „un moșneag rege Lear" izgonit de revolta populară, iar versurile din Icoană și privaz mărturisesc o dragoste statornică: „Si eu simt acest farmec, si-n sufletu-mi admir/ Cum admira cu ochii cei mari odat’ Shakespeare".56
Pentru Eminescu, Shakespeare este „marele brit" ,”geniala acvilă a nordului”, iar,într-un articol, el consideră că piesele lui Shakespeare se vor
putea reprezenta și peste mii de ani și vor fi ascultate cu același interes, deoarece pasiunile omenești vor rămâne mereu aceleași.57
Dintre dramele shakespeariene, Eminescu începe, la un moment dat, traducerea lui Timon din Atena, din care n-a izbutit decât un fragment. Totuși, poezia rămânene canalul prin care Eminescu își va exprima, cu mai mari șanse de reușită, dragostea pentru înțelepciunea pe care a câștigat-o din opera lui Shakespeare. Alături de iubită și de înțeleptul care „a dezlegat problema morții” (Schopenhauer), Shakespeare reprezintă, în poezia Cărțile, „izvorulo” simțirii și al echilibrului creator.
Cărțile se constituie ca un elogiu cu accente de portret literar. Tudor Vianu alege sintagmele eminesciene ce desenează o figură statuară. Ca și Goethe, Eminescu îl numește pe Shakespeare „un prieten bun al sufletului" său', relevând afinitatea dezvoltată în intimitate. Antitezele romantice nu lipsesc din această efigie: glasul lui Shakespeare este și ,furtună" „lin" , „crud" și „moale". Acest din urmă epitet îi trezește lui Tudor Vianu o amintire clasică. „Moale" are, la Eminescu, înțelesul de grațios, sensibil, duios și a fost utilizat de Horațiu într-o cunoscută Satiră „molle atque facetum Vergilio adnuerunt gaudentes rure Camenae" („muzele, bucuroase de ogor, i-au dăruit lui Vergiliu grație duioasă și elegantă).58
Tudor Vianu ilustrează, prin această analiză, una dintre coordonatele de profunzime ale metodei sale. Orice fapt de cultură se explică printr-un alt fapt de cultură. Și fiecare operă aduce în prim-plan o serie de alte opere, cu care intră în relație, sarcina comparatistului fiind tocmai studiul acestor relații, într¬-un plan care depășește vechea ideologie pozitivistă.
Eminescu nu rămâneizolat în „cultul său pentru Shakespeare, alăturându-se mișcării romantice a secolului al XIX-lea, care își găsea un poetul englez unul dintre cei mai de seamă „aliați ideologici". După cum remarcă Tudor Vianu, „a existat cultul romantic al lui Shakespeare, și Eminescu a fost unul din închinătorii acestui cult".59
Pe de altă parte, poezia Cărțile dovedeste o „influență" și reprezintă, din acest punct de vedere, „un prețios și puțin cunoscut document al istoriei literare".6°
Studiile dedicate lui Shakespeare se caracterizează prin multiplele perspective adoptate, printr-o dozare a efectelor, provenită din formația clasică a lui Tudor Vianu, și, nu în cele din urmă, printr-un simț deosebit al nuanțelor, calități pe care le vom regăsi și în celelalte articole de „literatură universală și comparată ".
Shakespeare este integrat timpului său, fiind considerat, pe baza multitudinii argumentelor, cel mai mare poet al Renașterii. Ca orice scriitor însemnat, el are, potrivit lui Tudor Vianu, o antropologie originală, străbătută de ideile cele mai înaintate ale vremii în care a trăit. Dimensiunile operei sale ne vorbesc despre puterea creatoare care l-a stapanit și l-a îndreptat spre o cunoaștere complexă a ființei umane. Shakespeare a văzut în om „scânteia divină”, Falstaff devenind, din acest punct de vedere, un personaj exemplar.
Tudor Vianu promovează o concepție clasică deschisă, un „olimpism" nutrit dintr-o relație directă cu opera literară și a creatorului sau, nu fără a ține cont de condiționarea socială a acestora.61
Revenind la paralela pe care o stabilește Edgar Papu între Tudor Vianu și E.R. Curtius, descoperim și în articolele „shakespeariene" preferința cercetătorului român pentru spațiul cultural european, precum și o viziune organică a culturii, care precede teoriile intertextualității.
Tudor Vianu este „un spirit proteiform" care își asumă toate aspectele, fară a se läsa acaparat de vreunul, care domină vastitatea informației cu puterea rațiunii și pune literatura în slujba cunoașterii ornului.62 Comparatistul Tudor Vianu se vrea continuatorul vechilor umaniști; el ne vorbește, ca un om, despre oameni, pe care îi evocă în pagini ce poartă marca unui autentic talent scriitoricesc, pentru că, înainte de toate, Tudor Vianu se remarcă prin plasticitatea studiilor sale și prin reușita lor artistică.
Articolele „shakespeariene" traduc o admirație devenită dragoste, o alianță între două spirite înrudite. Tudor Vianu este un clasicist atipic, care convertește principiile în realități, având în centrul preocupărilor sale omul, aspect ce reiese și din studiile în discuție, după cum o indică titluri ca Shakespeare și antropologia Renașterii sau Umanitatea lui Shakespeare, la care ne permitem a adauga Patosul adevărului în Oedip și Hamlet, expresie a unei tendințe general-umane spre clarificare.
Tudor Vianu ni-l aduce pe Shakespeare mai aproape, făcându-l „contemporanul nostru", al suferințelor și al idealurilor care definesc o perioadă tulbure din istoria omenirii. Shakespeare rămâne actual, „lumea teatru" pe care el a construit-o cu geniu este viabilă, iar oamenii sunt, și acum, cei mai importanți actori. Prin aceste câteva idei fundamentale, Tudor Vianu intenționează să contureze pentru ființa umană alienată un sistem de valori menit a salvgarda esențele și a asigura spiritului veșnicia. Fiecare clipă a existenței noastre este o răscruce, la care ni se cere să optăm, obligați să alegem între bine și rău, iar „înaltele valori ale umanismului" ne pot sugera calea pe care trebuie sa o urmăm.
Alaturi de Goethe, Shakespeare este, pentru Tudor Vianu, geniul prin excelență, o personalitate ieșită din comun, a cărei spontaneitate o egalează pe cea a naturii, dăruindu-ne opere trainice, purtătoare ale filosofiei renascentiste și vorbind, în același timp, oricărei epoci, în măsura în care aspirațiile timpului respectiv își găsesc împlinirea în faptele de cultură create de Shakespeare.