Draga Profesore,

Trebuie sa incep prin a-ti face o marturisire: am fost profund dezamagita de faptul ca ai plecat fara mine, ca nu ai asteptat intoarcerea mea. Stiu ca a trecut prea mult timp, dar am avut nevoie de un ragaz pentru a-mi limpezi gandurile. Am plecat de spaima dresorilor de caini si ce crezi ca s-a intamplat? Am dat peste imblanzitorii de cobre! Dupa ce am parasit peronul, am alergat nauca spre mlastina cautand nici eu nu stiu ce, poate raspunsuri sau poate o confruntare cu frica ta, cu cobrele tale. Am vrut sa inteleg. Am vrut sa te inteleg pe tine sperand ca astfel voi ajunge sa ma inteleg pe mine. Dar nu a fost asa. Fugind spre mlastina zeci de intrebari imi framantau mintea iar eu scormoneam infrigurata printre ele cautand cu disperare intrebarea. Simteam ca totul era un joc, un joc sinistru in care intrasem din vina mea si ca toate intrebarile care ma macinau nu faceau altceva decat sa ma indeparteze de esenta, de fapt trebuia cautata intrebarea, intrebarea care avea un singur raspuns si in fata malastinii m-am simtit dintr-odata ca in fata Sfinxului de la poalele Tebei stiind ca daca intuiesc intrebarea voi avea timp sa gasesc si raspunsul salvator… Brusc, am inghetat. In fata mea, din mlastina un cap de cobra ma fixa amenintator si in spatele ei , imblanzitorul. Statea nemiscat si nu avea fata, in mod curios ochii, gura, nasul ii disparusera si ramasese doar barba care i se lungea in mod dizgratios peste piept. In schimb cobra mi-a sasait: ce cauti aici, ai impresia ca esti aproape de raspuns? Sunteti patetici! Nu intelegeti ca noi suntem pretutindeni? Nu veti scapa de voi… Aici s-a intrerupt brusc, deoarece imblanzitorul a smuls-o din mlastina si a bagat-o in haina, dupa care a ramas nemiscat. Atunci am cedat nervos. Am inceput sa tip si am sarit sa-l strang de gat si in timp ce mainile mele cautau cu infrigurare gatul imblanzitorului am auzit ca un ecou vocea sasaita a cobrei: nu veti scapa de voi… Si in secunda aceea am inteles, iar tipatul meu s-a transformat intr-un ras grotesc. Am privit fata imblanzitorului care incepuse sa capete contur si in timp ce ochii, nasul, gura apareau la locul lor am observat cu groaza ca ma priveam pe mine insami. Incet, rasul meu s-a transformat intr-un planset. Mi-am acoperit pentru o clipa ochii cu mana si cand am privit din nou spre locul in care statuse imblanzitorul am observat ca disparuse asa cum si mlastina disparuse. Stateam la marginea unui camp care se intindea nesfarsit in fata mea, cu iarba inalta si grasa, cu miros de proaspat si mii de flori in jurul meu in care razele de soare teseau dantele viu colorate invaluindu-mi si mie trupul si sufletul, iar vantul imi mangaia parul unduind a neliniste. Am suspinat. Acum stiam intrebarea si stiam si raspunsul. Trebuia doar sa ma intorc la tine. Trebuia sa-ti spun. M-am intors si am rupt-o la fuga spre peron observand cu uimire cum se extindea campul cu fiecare pas al meu. Pe masura ce inaintam, pamantul sterp se transforma in gradina. Aproape de peron am observat ca acesta era plin de oameni veseli si galagiosi in timp ce o voce anunta prin difuzoare sosirea unui tren. Tot peronul era scaldat in lumina. Te-am cautat cu disperare, am intrebat de tine, te-am strigat, dar totul a fost inutil. Evident, plecasesi. Am plans. Am plans pentru ca ai plecat fara sa intelegi ca singurul lucru care ne poate salva de noi insine este iubirea si ca nu poti traversa desertul din tine decat daruind. Dar poate ai inteles. Poate ca acum traiesti fericit in propria ta gradina. Nu-mi ramane decat sa sper. Sper. Si iti doresc tot ce poate fi mai bun si mai frumos, profesore.

Cu mult drag,
Eleonora