M-a scurg. Sunt lava pe un munte si nu m-as mai intoarce la siragul de paradigme, la locul indesat cu semne de la zei. Paradigma lavei e sa fii orfan in lumea de orfani, iar geometria conului nu e decat un model de ordine flamand, in stare sa ucida. Cand esti gazda fiintei tale constiente ca s-a nascut sub cinicele astre, astepti sa fii ingurgitat de gauri negre. Asa mi-astept si eu caderea: in sus, ca-n jos nu se mai poate. Sunt aproape rece.
In sintaxa unei orientari anume, se indeasa cu cenusa mea intreg golul ce m-a despartit de vatra ce slujeste temeliei unui rug. Se-arunca de milenii jos ruina tuturor, un rosu impartit. Cu viata in punte de suspine, as vrea acum sa stiu unde-i scaparea. La inceputuri, mai norocos ramane drumul prost, intortocheat al tufurilor calde, decat o cale dreapta si rigida, si te despletesti cand nu mai poti. Nu stii sa tipi cand te rupi din tine insuti, iar lupii cosmici nu te-ajuta. Se ascund. Daca devii constient de slabiciunile conditiei tale, te prabusesti in hauri, in orice prapastie. Asta pentru ca te vegheaza o nepoata numita amintire, iar eficacitatea timpului doare atat de tare! Si-ti spui in sine: “ultima data cand am incercat sa ma revars pe pantele muntelui iubirii am esuat...”
Atat in larmele cosmosului cat si in templele pamantului este o drama sa nu te simti superior. Si cine cunoaste mai bine aceasta drama decat o lava bine hranita din interior si atat de slaba de inger? Ce pustiu ar fi spatiul terestru nepunctat de lave!
In intamplarile obisnuite, ridic cotidianul la semnificatie scenica: desenez pe munte, ii sculptez in carne. As construi mai multe astazi decat ieri, dar nu vreau sa fac o socoteala geometrica gresita. Cei mari nu ne cer sa ne scurgem, ci sa explodam la ceruri, sub forma de bombe si lapili. Mi-as da drumul in sus, dar cum sa distilez in abur de parere un neinteles? Si orice corabie ce s-ar legana pe mine ar alimenta prea devreme eternitatea.
Cand nu mai curg, si mi se formeaza crusta, sunt cand treapta de om, cand treapta de animal. Si nu mai pot cobori mai jos, nici bratele sa le intind... Tot ce pot face e sa nasc salvarea din dragostea noastra astfel incat sa ma gaseasca mainele luminii altui strat de lava. Pentru marea hibernare, imi iau cu mine arhitectura sinelui, sufletul de lava, si ma agat de steaua optimista. Acolo, sus, poemul meu se scrie cam tarziu si nu stiu inca daca voi fi orb la miezul noptii sau surd in linistea universului. Timpul e biserica mea, pe care nu stiu sa o prelungesc...
Ajuns in tainice intinsuri, voi cere audienta geniului constructiei plastice a aparatului vulcanic. Si-o sa-l intreb: de ce-am pornit din iad, din vatra magmatica, si -cand sa fiu convins c-am ajuns la cer -am fost obligat sa cobor Muntele pana la stadiul de racire? Nu trebuia sa fie invers? Parcurg mersul pe jos prin mine insumi si aud cum stelele imi canta. M-am ratacit, sunt lava ratacita... Cu toate riscurile pe care le comporta acest gest irepetabil, stelele se umplu cu inca un prunc de lava. Unde-am fost chemat, spre ce meleag voi fi salvat?