E mult sau e prea putin, cine mai poate ști, încerc singurătăți dincolo de mine sau poate dincolo de ce nu a fost niciodată. Eram doar păreri care ne căutam, două umbre care din când în când la o cotitură ne îmbrățișam de frica singurătății din noi, sau cine știe ce eram, oricum AZI nu mai suntem nici ce am fost!

Era oare, prea grea povara noastră și am încercat s-o ducem în doi, iar acum când totul a început să capete contur s-a împraștiat precum bobele de gânduri, duse și ele la raspântii de cuvinte?

De ce oare trebuie să fie așa și nu altfel? Mereu îți pui întrebări, o poți face mai ales atunci când știi că dincolo de acel cuvânt există cineva, cineva care iți simte pulsul chiar dacă e a unui ceasornic ros de vreme.

De unde dorul acesta? E oare dorul după ceva care a fost pierdut și acum ți-l închipui într-o iluzie? Să fie poate ceva legat de psihic, cred că nu întâmplător spunea cineva că e mult mai bine din când în când să treci pe la psihiatru, sau poate doar indiferența celuilalt pe care îl credeai apropiat sufletului tău te face să te simți atras de o altă singurătate?

Gânduri din noapte și apoi din zi, zboară cine știe peste și pe ce meleaguri, te crezi puternic, crezi că durerea celuilalt nu te va durea, dar simți cum plânge pământul sub genunchii tăi, simți cum dimineața își începe viața în patimi de vorbe.

Mă vedeam pe mine cum în zorii zilei stăteam așa în propriile-mi brațe și clipele mă tot visau decoruri de umbre, umbre și iar umbre, de unde atâtea umbre? Istovitoare umbrele mă poartă zi și noapte, uneori îmi dau speranțe, alteori mă tăvălesc prin praful minții unora sau altora, vor să mă învețe ce-i demnitatea.

Iar timpul, timpul îmi macină gândurile că am mai trecut pe acolo și îmi rupe în felii de doruri inima și mi-o așează pe tavă hrană pentru corbi…