Tăcerea este singura soluție la invazia de întuneric și plânsul este soluția panaceu a dezamăgirilor vieții.
Din războiul cu lumea și cu sine însuși se nasc ruini lăuntrice.
Secunda duce tăcerea cu revoltele ei în locuri populate de neliniști și se consumă în blazări care generează căderi din înălțimile idealurilor sfărâmate de decepții, alunecări peste poleiul tristeții ,plutiri la marginea morții și ridicări pe treptele tăcerii.
Uneori tăcerea spune mai multe decât vorbele sau logoreea plicticoasă , căci vorbele sunt un veșmânt în care îmbraci singuratatea.
Decepțiile lasă cearcăne pe chipul tăcerii.
Opusă limbuției , tăcerea poate însemna și necunoaștere și prostie, însă în același timp poate fi și efectul înțelepciunii , când banalitatea bagajului vorbirii impune retragerea în forul lăuntric prin tăcere.
La oamenii mari se poate vorbi de o tăcere care se abține, iar la oamenii mici de o tăcere care se obține din insignifianța procesului gândirii.
Tristețea este vocea mută a tăcerii, iar singurătatea este o tăcere prin automulțumire și un dialog cu tine însuți.
Tăcerea care pendulează între viață și moarte este una obișnuită, care nu cangrenează simțurile, însă tăcerea de la începutul vieții și de la marginea morții se transfigurează într-un țipăt la marginea nebuniei care încearcă eliberarea psihicului de tăcerea mutilată care inundă ființa.
Tăcerea creează nemișcarea neliniștilor, inerția gândurilor ,încremenirea ființei care încearcă să se ridice pe treptele liniștii.
Tăcerea în societate este imposibilă pentru oamenii logici și posibilă pentru oamenii ilogici, ca un ocean calm fără nici o undă, fără nici un val, însă nemișcarea este imposibilă , fluidul fiind antrenat de curenți și de vânturi.