Cunosc paleta de culori îndesate dezordonat una în alta, uscate zgârcit, crăpate, chircite unele printre altele. Nici una nu mă mai emoționează, nici una nu mă mai încântă, nici una nu mă mai sperie. Toate s-au unit într-un straniu balet cu iz de mucegai.

Privesc în jur spațiul meu de studiu și toate dorm la locurile lor amorțite și ele ca și ochi-mi ațintiți pe icoana din colț. Deci spuneai că mă cauți... așa deci... mă cauți.
La radio aceeași piesă muzicală, un șir monoton de ritmuri călări pe neuroni toropiți.
Oaza de lumină portocalie a lămpii îmi restrânge odihnitor zbuciumul gândurilor ce cad ritmic pe taste. O trusă de stilouri, un raportor, cartea deschisă, o mână de creioane, panoul de “nu uita”, hârtiuțe însemnate cu un marker fosforescent… carți de vizită, însemnări diverse, cocoloașe colorate… icoana de birou, tratatul de anatomie, o lupă ciobită cu coadă metalică… Mă privește chiorâș pisica ascunsă în jungla dulapului de haide uitat deschis… Mă simt fluent, în cădere liberă.

Calendarul celor cinci anotimpuri se revarsă peste toate trăgând după el căștile, aparatul agățat de suport și umbra viselor timpului inundă încăperea cu gustul ciudat al lunilor nepătrunse. Căutam în dicționarul despre viață ce este zâmbetul unor buze împietrite, ce este clinchetul unor chicoteli împletite cu ace de cactus, ce ai vrea să spun când trebuie să tac. Cinic mod de a-mi spune “vreau să rămâi cu mine”.

Extrase din ziare, sublinieri și rânduri încercuite. Informații… prea multe întrebări despre trecutul viitor, despre valsul chinuitor, despre cum ar fi fost să fie dacă nu s-ar fi povestit.
Viața se scurge lin și temeinic, trece prin prundișul fostelor foste stânci și dispare fără preaviz și fără urmă. E atât de scurtă uneori încât nici boare de mare sau flamură de vânt nu știi c-a fost și nu e.

Luminile scenei s-au aprins în timp ce dormeam. Lumini punctuale, multicolore ce se perindă grăbite, se rotesc, se aprind și se sting. Culori de reflexie pe fațete de briliant se amestecă prin sufletele noastre, cu sufletele noaste, iubitoare uneori, sperioase alteori dar uimite de eternul curcubeu mai întotdeauna. Gândurile aleargă în juru-mi persuasiv în cercuri concentrice. Caută să-și definească ceea ce s-a schimbat în peisajul neterminat cu iederă. Decât ulei mai bine acuarelă. Și atunci mă insinuez culorii vecine fără limite și fără prejudecăți. Paleta aceasta ponosită este lumea noastră mică din care pictăm pânzele ce ne înconjoară, ne definesc și ne acopăr.