Dacă fiecare am avea o sferă – ca simbol al desăvârșirii și perfecțiunii noastre- în care să concentrăm esențele din ființa noastră, atunci neantul ar fi o ploaie infernală care cade și se evaporă pe câmpul psiho-energetic protejând omul ca o aură inefabilă.
Noaptea, lăsăm porțile deschise subconștientului care se materializează în vise și coșmaruri ca simulacre ale realității ce ne consumă emoțiile.
Pe raftul cu dureri stau păcatele –copii crescuți din imoralitate- care așteaptă transfigurarea într-o sărbătoare a confesiunii și penitenței.
Sufletul nu poate fi slugă decât unei entități mai pure decât el, așa încât putem spune că noi suntem slugile sufletului (de esență divină).
Pe raftul cu iluzii stă amărăciunea strânsă în borcane cu dulceață amară din care gustăm zilnic; pe raftul cu suflete rănite stă sângele coagulat, pe raftul dezamăgirii am pus ghivecele speranțelor ucise, arse de soarele deziluziilor , iar pe raftul nopții am pus singurătatea – copil ce crește din solilocviul cu ființa.
Pe raftul sinelui stă orgoliul ca o statuietă ce se sparge de îndoiala că nu suntem unici, iar ambițiile noastre se sfarmă de mediocritate.
Pe raftul vieții ne punem pe noi înșine într-o balanță în care de-o parte suntem noi, iar de partea cealaltă este lumea; balanța trebuie să fie în echilibru pentru a exista o armonie a omului cu lumea din care face parte.