Am avut emoția să îmi aud vocea tremurând acolo unde răsuna aceea a înaintașilor, fii de temelie ai culturii neamului, în sala mare a Colegiului Național „Vasile Alecsandri” din Galați. Era o rugă, o cauză a tuturor, o durere mută, un chin adâncit, o moarte sfidătoare, o nonșalantă mișelie, un amar pestriț: înrădăcinata nesocotire a profesiei de dascăl pe aceste meleaguri.
Am răspicat neputința, am adâncit neantul roșu, am fost eu, neschimbatul eu uimit de atâta liniște sângerândă.
Cu o atenție de gheață m-au privit atunci, cu severitate, cu neîncredere și cu dreptate ochi adânci, ochi pătrunzători, ochi blânzi și ochi fără de speranță. Erau acolo parcă și profesorii profesorilor profesorilor noștri cu tâmple brumate, cu cearcăne adânci, cu frunțile înalte distinse și bătrâne. Nu vorbeam eu ci Măria lor cernută prin mine și de ani de limitări, de așteptări promise, de frustrări. Se întrebau în taină sperioasă “oare cât de puțin s-ar mai putea să ne plătească pentru ca noi să să lucrăm devotat și perfect”?
Mă întrebam și atunci dacă guvernanții noștri mai știu cine sau unde sau cum de-au învățat tabla înmulțirii.