Suntem tributari stării de necesitate, stare care ne stabilește o nouă ordine, ne conferă o nouă identitate. În fapt avem parte de anularea irevocabilă a ceea ce suntem. Ne purtăm de parcă am traversa ultima etapă a vieții. Conștienți de inevitabila finalitate, ne este atât de teamă de ea încât suntem preocupați de apropierea ei. Totul se reduce la teama care însoțește tendința de renunțare. Totul se reduce la acea voluptate specifică acelora care trăiesc fiecare clipă cu supremitatea ideii de împlinire, de întregire. Nu ne mai interesează și agasează gustul îndoilenic al compromisului. Contează doar a trăi la limită fiecare fecundă clipă a vieții, acea clipă datoare sacrificiului nostru, momentul în care toată ființa tremură până-n tenebrele afectului, pentru acea emoție specifică împlinirii. Dacă nu am fi trădați de puțina luciditate rămasă, am remarca cu tristețe ce înseamnă pentru noi a iubi.

Când iubești o persoană care-ți seamănă ca fire, nu se întâmplă decât a te iubi pe tine în oglindă, a te regăsi în celălalt, a te simți în siguranță alături de aceleași calități și defecte care te definesc în amănunt. Ai parte de acea senzație a confortului liniștit dobândită prin dubla calitate de ofertant și primitor. Ceea ce oferi primești în egală măsură, iar această relație are la bază doar rutina confortului, nimic chimic, nimic care să scânteie în tine sau jumătatea din oglindă. Fanteziile, aspirațiile sau nevoile se dețin la comun. Nu poți și nu îți dorești a te împotrivi rutinei, pentru că îți este imposibil a te despărți de tine. Este ca și cum ai renunța la tine. Cine este atât de absurd să accepte și chiar să înfăptuiască această renunțare?

Iubind pe cineva diferit nouă, iubim ceea ce nouă ne lipsește, ceea ce am căutat în noi și nu am găsit niciodată. Se dorește o anume completare, iar în noi îi facem loc acelui complementar de năzuințe, de aspirații, de ceea ce se poate traduce a visa. Putem avea parte de acea chimie pe care ne-o dorim să ne ardă măcăr odată-n viață, acea unicitate a trăirilor care se va identifica cu acel etalon al iubirii la care se va raporta orice trăire care tinde să se repete la aceeași intensitate. Contrastele evidente se înlănțuiesc într-o spirală care vrea a se înșuruba în adâncurile noastre fixându-și rădăcinile. Aici nu ai parte de rutină, aici te obișnuiești a fi surpins și a surpinde, dar niciodată nu vei scăpa de temerile legate de acel moment în care ai atins limitele tale, limitele ei sau ale lui, acel moment în care realizezi că sublima completare nu este perfectă, că ceva lipsește și nu te întregește, iar acel ceva devine motivul unei alte căutări. Nici acum nu vei fi dispus la renunțare, căci cine este dispus să piardă investiția afectivă sau să înlocuiască ceea ce pare atunci un rău necesar cu un altul neprevăzut și cel mai probabil, incontrolabil?

A iubi pe cineva care sa ne semene întrucâtva și care să ne completeze în egală măsură este doar o relație utopică, recunoscută de ambele părți. Corect, o astfel de relație nu este decât o evadare din rutină sau ruperea de la rădăcină, un compromis bazat pe nevoia de defulare a ambelor părți implicate. O relație aproape animalică, presărată de crâmpeie de conversație specifică celor înzestrați cu rațiune. Aici nu poți iubi decât mințindu-te. Aici afli că după ce ai iubit total, tot ce-ți mai rămâne de făcut este să iubești la întâmplare. Nu vei mai iubi niciodată cu toată ființa, iubești doar cu nevoile rațiunilor tale.

Cluj Napoca
iunie, 2009