Câteodată, în miez de noapte,
mă trezește o adiere domoală,
un cântec știut ce murmură-n șoapte.
Înclin s-o alung,răsuflarea îmi țin
mai mult...intr-o doară,
iar pieptul-apăs,
auzul în van mă căznesc a nu-l lua în seamă.
Mă mustră, mă cheamă,îmi cere dorul zăbavă,
o clipă
în care să cred,
răgazul
în care să uit că dragostea-i oarbă.
Candva m-a gasit,
a ales să puna un grăunte de adevăr
lângă o boabă de lumină,
îndeajuns să încropească un vis aievea
într-o vară senină.

Și-apoi, ce-are să fie...?
Încă o dată, de-am să te-aud
spunându-mi pe numele știut doar de noi,
cât gândurile negre am să pot ține în loc,
căci n-are să dureze-o veșnicie...!
Închipuiri mai am,
speranță și dor le-am ferecat alături,
în cutiuța aceea mică din suflet
și n-am s-o las de bine că știu
nu voi putea urca la ceruri
doar am să bântui pe fundul mării.

Nu, n-am să spun că-s blestemată
ori pedepsită să port o cruce grea
în astă viață sau..după.
Va fi dorința ce m-a născut
și raza mea de soare,
începutul și-al meu sfârșit de-o clipă.
Căci eu voi fi și cât am fost aceeași sunt.
Iar tu, un vis, un cântec si-apoi o amintire-n suflet.
Mereu ne vom întoarce alături
în șoapte de păsări călătoare.