Se pare că am întâlnit undeva cuvântul te iubesc, și doină, și horele noastre, credeam că au dispărut, că au fost șterse dintr-o singură gumă, în schimb a rămas tupeul unei filozofii prost înțelese. Ars poetica este pe patul de moarte, se ține de mână cu prima verba, colega ei de suferință. Până și Dumnezeu are gura încleștată când pronunță-o prea frumoasă fată-căderea în absolut a geniului. De ce ne mai mândrim cu naționalii noștri și cu limba noastră pe care nimeni nu vrea să o mai cânte pe românește, iarna pe ulița satului românesc să se fi pierdut în negurile vremii, sărbătorile să ne aducă aminte doar că atunci se mănâncă și se bea bine! Sacrilegiu!
Până și în poeziile pentru copii, zmeii nu mai sunt vii și nu mai fură la Ilene, probabil obosiți de atâta lene și zmeul ața iar îl poartă ca să cerșească copii din poartă în poartă.
Scriem într-o limbă greșită, fără incantații, fără muzicalitate, fără agonie, ne dor iubirile tandre, ne dor cuvintele simple ca un ultim bucium pe un ultim deal. Războiul nostru încă nu s-a terminat, eu unul îmi strâng rândurile, utilul nu este și frumosul, ceața nu este și întunericul. Să fi furat hoții poveștile noastre?