Îmi este rușine de tăcerea mea !...
Atîția ani au trecut fără ca eu să spun un cuvînt despre profesoara mea de romană, doamna Ștefania Nicolaescu.
O fac acum, după mulți ani de la terminarea liceului, unde patru ani de zile am fost instruit de această extraordinară personalitate. Spun extraordinară personalitate, pentru că profesoara mea este una și aceeași persoană cu poeta Ștefania Stîncă, pe nedrept uitată.
Cît de onorat ar fi un liceu, sau o școală din Targoviște să-i poarte numele ! Sau, de ce nu, un cenaclu literar.
Din păcate nu știm să ne prețuim valorile, acelea care prin dimensiunea lor ne transmit marea cultură, devin modelele noastre de raportare a sensibilității, a caracterelor, de modelare a vieților noastre.
Am fost elevul poetei Ștefania Stîncă patru ani. Cuvîntul pe care nu-l voi uita niciodată este m o d e s t i e.
Pe vremea aceea, la Liceul Bălcescu (acum Văcărescu) apărea o revistă literară („Vlăstarul”, dacă memoria nu mă înșeală), în care publicau elevi și profesori și de la alte licee din oraș. Am aflat că cea care semna sub pseudonimul de Ștefania Stîncă, era chiar profesoara mea de romană. M-am dus și am întrebat-o dacă este adevărat.
A rămas blocată. Obrajii i s-au înroșit, iar ochii săi albaștri încercau să se ascundă de ceea ce descoperisem. Mi-a atins fața cu mîna tremurîndă și cu o voce abia șoptită m-a întrebat :
„De unde știi tu, măi copile ?”, apoi a tăcut...
Aveam confirmarea că întradevăr doamna din fața mea , era Ștefania Stîncă, poeta căreia Arghezi, Tudor Vianu și alți scriitori importanți, îi adresaseră cuvinte elogioase la debutul său literar.
15 noiembrie este ziua în care poeta a părăsit această lume. Să ne amintim de ea cel puțin în această zi. Știu că de acolo de sus doamna mă privește și mi-ar fi dat o notă mică pentru ceea ce fac, dar cu riscul de a o supăra, cred că este o datorie din partea mea , dar și o mare onoare, să scriu aceste rînduri.
Voi încheia scurta mea trecere prin amintire, cu cîteva versuri de mare sensibilitate ale poetei Ștefania Stîncă.

„Timp nu mai e și frică mi-e de toate...
Nu mustră lumea, fără să condamne !
Cînd toți mă uită, amintește-ți Doamne
Neostoita mea singurătate.

Am căutat-o ca pe o floare rară,
Să fiu așa, de Tine, mai aproape.
Apuc spre soarele ce dă să-mi scape,
Cu neasemuita mea povară.

Îngăduie odihna ! Fă să-mi fie
Văzduhul calm, țărîna primitoare,
Cu tot ce mă uimește și mă doare,
Pîine de jale pentru veșnicie”.

(Din volumul „Infelix Dido”, apărut sub îngrijirea lui Mihail I. Vlad și Theodor Nicolaescu la editura Macarie, 2005)


Articolul a apărut în revista Targoviștea, în numărul din luna martie 2006, director, regretatul Mihail I. Vlad