măslina a devenit un punct de trecere, o garanție formală pentru fotografii luate din aer; poate de aceea Dumnezeu a coborât mult mai jos, stăpânindu-și nervii ... omul a ieșit din nou, în decembrie, capriciu al naturii ... e vremea concediilor fără plată, acoperitor, să nu ni se vadă fundul (soliștii nu vor fi de ajuns) ... nivelul de beton e în creștere și vor fi promovate jocuri de apă, deschizându-ne cu toții mâinile deasupra abisului (cum un fel de pasăre a paradisului) ... azi locuim în mici dreptunghiuri de sticlă, cei care suntem de față, așteptând pe unu care să despice infinitul (în cădere liberă) ... trăim prost, e greu de priceput asta departe de casă când amintirile se estompează în evantaie de cristal ... aș putea spune că mi-e greață, dacă aș cunoaște ce ignoră celălalt ... dar nu-mi ajunge nici măcar timpul, să pregătesc cina unui tată răbdător ... au mai murit treisprezece, strângând din buze, încurajați să folosească sofismul ... om la apă și vase de apă, încărcate cu umbre ... ascult crainicul, sărmanul meu cap supus altor șarade ... mi-e teamă de gândurile ce ar putea deveni poetice întrupându-se (în melci de mare) ... litere groase roșii, litere portocalii, undeva deasupra jumătate de cer ... antenă blestemată, deasupra zidurilor voluptoase forme verbale ... mama îmi spune doar să-i citesc pe clasici, sunt destui cei care fac treaba să meargă.

***

mă uit în lungul liniei și îmi suflu nasul, dar nu-i vina mea că toți aleg europa și fug din peninsulă în chip de călăuze ... scutur din cap, de firul albastru al guvernului, care mă scutură, dinspre celălalt capăt ... sunt român, ba mai mult ajung mereu la chestiunea cu numele și semnele cu batiste ... nu știu cine va mai dormi și cu cine, în tremurul celuilalt, somnul acesta deranjează (mușcă din dârlog) ... e iarnă și mă rog lui Dumnezeu să mă scape de javră (dacă se poate să nu fac nimic) ... împrejurările se adapă și amurgul apropie, vătuind materia ... ghem de fire legat la încheietura mâinii, coborând pe coaste (frumos nu voi fi niciodată) ... din fericire îmi strălucesc ochii, din care obișnuiesc a culege (alene) ființe noi ... ar trebui să aibă corpul alb, până unde privirea nu mai poate trece ... zvonuri și tot mai puțin spațiu în acest labirint de pietre, din care ispiră oceanul (întreg) ... semne care doboară, întorcând puls lent și chiar aerul pare mai blând (de când s-a transformat în cenușă) ... simt duritatea corpului, dar n-am vreme să caut altul, ceilalți m-au legat de tine (dar se ajunge greu până acolo) ... aferim, nu-i totul pierdut (mi-au mai rămas câțiva sfinți din care să frământ pâinea).

***

vorbe călcate cu fierul, căutând urme de pasăre, din vremea fluxului ... nu știu dacă lipsesc piese, jocul îmi pare ssssst ... o furnică mai puțin, mai aproape de marele ochi negru.