... mulți ani în urmă, înaintea procesiunii din Duminica Floriilor, am fost uimit de gestul a doi copilași (pe care am avut ocazia să îi cunosc îndeaproape); tocmai în acea zi, când unul după altul, au împlinit un gest nobil. Aveau în mânuțe câte o monedă ce ar fi trebuit să o ofere la colecta liturghiei, însă ei, oprindu-se înainte de ușa bisericii, au văzut același cerșetor din duminicile trecute, moșul ne-ngrijit, cu barba alb-cenușie, părul cărunt poate nepieptănat de zile și zile. S-au hotărât într-o clipită să ofere fiecare bănuțul lui acelui moș, a cărui pălărie-nvechită era căzută pe jos, în spatele băncii pe care stătea. Pe loc și-au amintit de sfatul bunicului Costică ce îi învățase că cea mai mare bucurie a unui om singur este prietenia cuiva, sărutul prietenesc, ajutorul material. Eram nu departe; mă oprisem parcă special pentru a vedea acest act nemaiîntâlnit de mine până atunci... au ridicat mânuțele cu bănuții, le-au îndreptat spre mâna ce trezea milă oricărui trecător, și au lăsat bobul lor de aur; apoi, s-au alăturat și mai mult de el, oferindu-i pe rând, sărutul pe obraz, de care le vorbise bunicul lor. Pe moment nu am realizat reacția moșului cerșetor. Amândoi frățiorii au intrat în biserică, surâzând unul către celălalt... tocmai eram și eu la intrare; mă cunoșteam cu moșul doar din vedere. Acum văzându-l cu lacrimi la colțurile ochilor, l-am întrebat, cam temător de a nu afla cine știe ce veste, cum îi merge, de ce e trist? M-a uimit răspunsul lui: "nu sunt trist nu-mi este rău, dar îmi dau lacrimile de fericire, pentru că un pic mai înainte, am primit ce de zeci de ani nu mai primisem de la nimeni, sărutul nevinovăției, sărutul copilăriei, sărutul ce ar trebui să ne aparțină zilnic"... am rămas fără cuvinte la auzul acestor vorbe pline de har și farmec, ce acum mi se păreau, ca niciodată, pline de cursivitate și înțelepciune... cu ani în urmă, două sărutări de copii, ca o mângâiere a două flori, în ziua de Florii...