agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1301 .



Nu aparțin
personale [ ]
nicăieri

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ix ]

2010-03-28  |     | 




Mi-ar plăcea să mă plimb pe-o stradă lungă, cu clădiri vechi, frumoase, spunându-mi propriile lor povești, despre războaie stupide, despre iubiri secrete, pline de viață, despre accidente, despre hainele trecătorilor. O clădire îmi va spune cu o voce groasă cum pe vremea ei, copiii erau copii, nu suflete pure în haine de Madame. Alta, îmi va șopti cum a asistat o dată la o ruptură dintre o femeie fină, din lumea bună a societății – se pare că pe vremea ei exista așa ceva – și un soldat, aflat în permisie. Din tabăra cealaltă „a societății”. Clădirea se gândise că cei doi i-au permis să asiste doar pentru că avea obloanele trase –oh, dar s-a uitat oricum... prin gaura cheii! La scurt timp după întâmplare, pe hornul ei ieșea fum – cam cum se întâmplă la Vatican când se alege noul Papă, spune ea, dar eu nu cred în religie, sunt doar o clădire – pentru a le comunica celorlaltor clădiri savuroasa scenă.
Mi-ar plăcea să mă plimb pe o stradă cu asfalt vechi, cu fabuloasa viteză de 1 cm/minut, cu o lupă uriașă în mână, să simt asfaltul, să nu văd nimic special, dar să cred că văd, pentru că asfaltul e vechi, femeile obișnuiau să treacă pe-acolo sâmbăta seara, în drum spre teatru, apoi duminică seara în drum spre operă, aveau rochii lungi, strâmte – prea strâmte la brâu dar largi jos, aveau umbreluță, ca soarele să nu le ardă, pantofi de lac și ciorapi albi – nu conta că albul îngrașă, conta însă, că negru atrage soarele, chiar dacă slăbește. Erau mereu însoțite la braț de bărbați, dar doar de cei cunoscuți sau societatea și-ar fi făcut o părere greșită despre acea Madmoiselle.
Nu găsesc nimic în asfalt. Mă gândesc, doar, fascinată, la întreaga scenă, când o mașină gonește prin fața mea cu viteză și mă împroașcă cu noroi : „La dracu!”, știu, nu e frumos pentru o Madmoiselle ca mine să vorbească urât, dar unei Madmoiselle ca mine nu-i stă bine nici acoperită din cap până în picioare în noroi, și iată..!


Apoi mi-ar plăcea să mă plimb pe o stradă veche, pe marginile ei sunt înșirate elegant case vechi, mai vechi decât mine, încât nu știu cât de vechi. Sunt îmbrăcată în blugi și o cămașă și sunt termenul discordant aici, în acest oraș, această țară, n-aș merge atât de departe până la „această lume”. Oricum s-ar putea spune că sunt prea plină de mine să fiu îmbrăcată atât de simplistic pe lângă aceste femei, care se chinuie cu corsete strâmte, pentru a se încadra în idealul lor de frumusețe. Se simt bine. Se simt iubite. Dar sunt toate la fel. Toate au bucle, toate au rochii, toate au pantofi. Toate sunt machiate exagerat, toate au umbreluțe, toate au un bărbat la braț.

Sunt singură. Aș fi arsă pe rug pentru curajul meu de a nu mă masca, ieșind pe stradă. Dar nu vremurile alea mi le imaginez eu acum.
Unele râd discret când mă văd. După ce trec, șușotesc împreună cu prietenii lor. Le aud dar nu-mi prea pasă. Poate sunt prea încăpățânată să-mi pese. Nu aparțin lumii voastre! Nu aparțin lumii mele... nu trebuie să fiu ca voi ca să mă simt bine, mais merci, merci beaucoup, mesdemoiselles. Știți voi oare ce înseamnă muzica pe care o ascult, cărțile citite de mine, cărțile care au însemnat ceva pentru mine, știți voi ce înseamnă toate lucrurile care mie îmi pot face ziua, viața mai frumoasă? Nu. În lumea VOASTRÃ, nu există toate lucrurile din lumea mea. Probabil sunteți atât de ignorante, neinițiate, în lumea mea, cum sunt eu într-a voastră. Am ales să fiu.
Aș putea pur și simplu să ascult muzică, dar pașii cailor, în fugă, scot un sunet special pentru mine, deosebit probabil mai mult pentru că l-am auzit prea rar. Cât costă oare să închiriez o căleașcă? N-am niciun ban.

Un cal vine în galop spre mine și mă arunc speriată pe trotuar. Am căzut pe ceva moale, deschid ochii și îmi dau seama că e iarbă, că am ieșit cumva din oraș, nu de mult, și calul care m-a trimis indirect la pământ venea din spate, trăgând după el o căruță, condusă de un individ colorat. „Fir-ar!”.

Mă întind pe iarbă. E moale, și cumva mă simt ca la mare, cu soarele venindu-mi în ochi, intrând prin ploapele-mi se pare, nu destul de opace. E totuși un sentiment de pace, în natură. E liniște și pare că timpul se oprește în loc.

Eu am cunoscut de mică imaginea fericirii – pentru mine, desigur. Eram eu, coborând un deal, în fugă, cu rochia zburându-mi peste tot. Aveam cosițe, ca Heidi, și râdeam. N-am găsit-o niciodată. Fericirea, asta... Dar stau pe un deal, cu copacii în spate și citesc o carte interesantă. Sunt singură. Dar de ce ești mai puțin singur printre oameni care nu te cunosc – de fapt – care nu te înțeleg – de fapt, decât printre copaci, printre insecte. În univers. Suntem singuri. Ne naștem singuri și murim singuri. Restul, e opțional.
O căprioară se apropie de mine. În urma ei, vine o fată cu puțin mai mică decât mine. Căprioara mă lasă să o mângâi, și mă opresc din citit. Fata, mă îndeamnă cu privirea s-o urmez. Are o rochiță bej, mult mai modestă decât cele văzute la oraș. Părul blond îi e împletit frumos și-i stă pe umeri. Urcam dealul de câteva minute, când s-a ivit casa ei. O casă modestă și ea, lângă ea un grajd. Căprioara însă s-a pornit să coboare dealul, iar eu fug după ea. Sunt în blugi, cămașă, și fug râzând după căprioară, cămașa mi se fâlfâie, e fericire pură.

Mă doare capul îngrozitor. Deschid ochii, soarele apune. Nu știu cât timp a trecut de când am căzut de pe deal, de când am căzut practic în cap.
Mă îndrept spre casă, a trecut prea mult timp de când am plecat din oraș. E sâmbătă seara și oamenii se duc la teatru. Sau la discotecă. Depinde în ce lume mă aflu momentan. Nu aparțin niciuneia, deci, care e diferența?


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!