Noaptea luminilor

...celebrarea din Sâmbăta Mare începea cu sfințirea focului, afară, în fața bisericii, pe platoul de sus al treptelor; unul sau doi dintre ministranți, cu mult înaintea începerii, aveau în grijă întreținerea focului mare, alții, focul mic al cădelniței... rând pe rând erau instruiți toți ministranții cu ceea ce aveau de făcut, după cum îmi povestea unul din verișorii mei, Edu, cel mai fâșneț dar și cel mai obraznic dintre ei... mereu avea multe să-mi spună...
... după cele trei invocații ale preotului ce aducea ”lumânarea pascală” aprinsă de la focul sfințit, rostite cu vocea din ce în ce mai puternică și în tonalități ascendente, prin care vestea ”Cristus lux mundi”, lumina ajungea, de la persoană la persoană, la toți cei din biserică... se cânta imnul ”Gloria...” cu lumânările aprinse; bucuria Învierii a cântului era însoțită de sunetul plăcut al armoniului, de sunetul clopoțeilor ministranților și de dangătul clopotelor ce amuțiseră pentru trei zile. Era momentul oportun în care sunetele lor pline de semnificație se puteau propaga în liniștea nopții, până în depărtările pierdute peste dealuri. Era deja miezul nopții... măreția Învierii ne ținea treji pe toți cei aflați în biserică, urmăream cu atenție deosebită fiecare cuvințel al predicii, pe care părintele o dedica și copiilor, dar în special celor mari, cu învățături și pilde pe-nțelesul tuturor... După momentul împărtășaniei urma „Procesiunea Luminii”, cu lumânările aprinse, în jurul bisericii, cântându-se printre alte cântece, ” Cristos a înviat din morți/ Cu moartea pe moarte călcând/ Și celor din morminte/ Viață dăruindu-le”, cântarea cea mai simplă, cunoscută de mari și mici, la care se simțea participarea tuturor credincioșilor. Procesiunea se-ncheia cu ”binecuvântarea solemnă” pe care preotul o adresa cu mâinile ridicate către mulțime... „Ite missa est!Alleluia” erau cuvintele ce ne spuneau că doar puține clipe rămâneau până la plecarea spre casă, cuvinte la care poporul, încerca să însoțească puținele voci feminine ale corului bisericii cântând ”Deo gratias! Alleluia”... Ultimul său cuvânt către popor la „Liturghia Învierii” era salutul ce pentru cinci zeci de zile urma să fie salutul satului ”Cristos a-nviat”- ”Adevărat a înviat”,repetat de trei ori, salut ce răsuna puternic în amplificarea naturală a bisericii construită în stil roman, împodobită cu picturi simple în acuarelă...
... ne așteptau mama și tata la poarta bisericii, cu lumânărelele aprinse; ni s-a dat fiecăruia câte una, cu indicația: ”S-aveț’ grijî sî nu vă chicuraț’ hainili, cî-n’ daț’ pre mult gi lucru dup’-așeea!” Mergeam încetișor, cu mânuțele căușel în jurul flăcăruiei pîlpâind în adierea vânticelului răcoros al nopții. Vedeau luminițele celor ce făceau stânga sau dreapta, minunându-ne că reușeau să le mențină aprinse în timp ce mergeau spre case. Nouă ne era mai dificil. Ne opream din când în când. Mai mult scâncind de supărare câte unul dintre noi spunea: ”Staț’ oleacî! Ni s-o stîns lumînarea”, la care mama, cum era binevoitoare, se oferea să ne ajute, spunând: ”Uici-așă trăbi s-o duși, cu palma ca paravan în fațî... șî sî șii acent sî nu ci friji la mînî.” La sfătuirea unuia dintre noi, eram atenți cu toții și-ncercam să ajungem până acasă cu lumânarea aprinsă...
... ajunși acasă, după cum ne promisese, ne-așeza în jurul mesei și ne pregătea doar o gustărică: o feliuță de cozonac, un ou roșu și o bucățică de pască. Era un nou moment de bucurie, a ne "certa" cu ouăle roșii, ciocnidu-le unul cu altul. Din cinci persoane cineva avea să fie mai tare... parc-ar fi fost un meci în trei runde: mama- tata, eu împotriva lui Marcel... învingătorii primei runde se confruntau în cea de-a doua... în ultima, unul dintre cei mari, cu Petrică, cel mai mic, cel care dacă i se spărgea oul roșu se supăra așa de tare încât îi venea să plângă. Din această cauză, mama ne școlise cum să facem să câștige cel mai mic... câștigătorul, să-și poată mânca oul trebuia să și-l spargă de cap, cum ne obișnuise tata: ”Și-i mai tari, ou sau capu’?”... așa făceam și noi, ori de câte ori trebuia să ne spargem singuri ouăle roșii; închideam ochii și-ntrebam cu voce tare să ne-audă ceilalți: ”și-i mai tari, ou sau capu’?”... era supărător dacă cineva ar fi răspuns că oul era mai tare, e de-nțeles!... apoi ne trimiteau la culcare...