agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-04-07 | | ...nu cred să fi existat vreodată vreun elev sau elevă, să nu-și fi dorit o vacanță, cât de mică să fi fost. Lucru curios mi se părea că numele „vacanței de Paști”, cum o știam și o trăiam noi, în anii în care mergeam la școala din satul natal, ’67- ’71, a fost schimbat în „vacanța de primăvară”... nu e că făceam mare caz de schimbarea numelui, pentru noi era important să fim liberi, să putem merge cu părinții la biserică și apoi, la „căscat gura” pe unde ne prindea timpul... Eram mai măricel, în clasa a patra... înainte de plecarea în vacanță, mi-am luat „inima-n dinți” și am întrebat-o pe d-na învățătoare Totolea: ”Vreț’ sî-n spuneț’ șeva la și vă-ntreb eu?” De multe ori era foarte severă, și ne cuprindea frica numai cât ridica tonul un pic la noi. Majoritatea învățătorilor și profesorilor erau ortodocși, veneau din Bacău, cu autobuzul până sus la Oancea, către Traian, iar de acolo veneau pe jos... aveau viață grea! Unul singur avea o casă inchiriată în sat, dl Muscaliuc, de limba rusă... Iarăși curios lucru; îmi citise emoțiile cu care mă prezentasem în fața ei, a pus o mână pe umărul meu, zicându-mi: „Cântă-mi întrebarea Silviulică, așa cum ai cântat la serbare cu acordeonul”... mi-au crescut emoțiile și mai mult, am roșit... simțeam dogoarea obrajilor; mi-am zis că și-așa n-aveam nimic de pierdut, pân'avea să-nceapă iar școala, avea să uite de-ntrebarea mea. „Doamnî-nvățătoari, i-agivărat cî Pașcili-i primăvara șî cî vacanța ni sî dă pentru Pașci. Gi șe ni-nvățaț’ sî zîșim „vacanța gi primăvarî la vacanța gi Pașci?” La-ntrebarea mea își ridică ochii spre ușă să observe dacă nu cumva era „cineva” care să asculte conversația ei cu mine. Apoi, mâna ei o aduse pe obrazul meu arzând acum de curiozitatea de a afla răspunsul întrebării; a ocolit răspunsul cu „directivele” spunând: „La timpul potrivit vei afla de ce. Acum bucurați-vă că e primăvară, că e Paștele, că e vacanță!” ... Și cum ne mai bucuram! După cele trei zile de mare sărbătoare, muncile ogoarelor cam începeau să se aglomereze. Părinții ne luau pe toți cu ei la hărăgitul viei, apoi la legat... în acea săptămână trebuiau să o termine. Eu fiind cel mai mare și un pic „de bază”, mă solicitau să ajut cu câte ceva... anume, ceea ce făceam eu scutea pe tata ca după ce făcea gaură-n pământ cu chitonogu’, să-l lase jos și să pună mâna pe haragi ca să-i înfingă-n găuri; cam asta a fost munca mea la înfiptul haragilor. Nu prea mă pricepeam. Am fost dojenit de câteva ori... „Măă! Nu așăă! Ț-am mai spus! Când apeș’ haragu-n pământ, gângești... patru haragi la butuc... îi pui aplecaț’ ca sî sî uneascî la vârv. Și-i gi la vali îi pui oleacî mai aplecaț’, iar și-i gin geal, mai drepț’. Ai înțăles?” N-aveam cum să spun că nu am înțeles... mi-ar fi zis ”Gi șe nu-nțălegi mă copchilule, eșci încuiet la cap?” Spre asfințit, coboram cu toții de la via de pe „Răzoari” și până mama pregătea în grabă ceva de-ale gurii, noi copii încercam să recuperăm ceea ce pierdusem în acea zi, jocurile: de-a ascunselea, omul, șotronul, tunul din lut... Fiecare din noi, cei trei frați „jucăuși”, aveam jocul preferat: eu preferam ascunselea, Maricel prefera șotronul sau omul, iar Petrică, ce era cel mai ușor, dar un piculeț mai urât, tunul, care împroșca cu noroi... Nu degeaba zicea mama ”Eu am trii băieț’: Grăsuțu, Slăbuțu șî Murdărel!” ... tunul din lut moale, luat de pe malul pârâului, îl făceau cei mai mici... și între ei era întrecere, al cui pocnea mai tare, sau al cui avea gaura pocniturii mai mare... ... la „șotron” sau la „om” erau echipe de câte doi... dacă apucau să facă două jocuri complete până ne anunța mama: „Gata cu jioaca! Haigiț' la mâncari|... ... grupul celor mai mărișori, dintre vecinii noștri, făceam repede "cercul marelui vrăjitor" pentru a vedea cine va „ține ochii” cât timp ceilalți se vor ascunde; parcă era numaidecât necesar a rosti vorba noastră pentru a fi desemnat ”cel pedepsit”. Unul dintre noi, vrăjitorul, rostea cuvintele cu putere de alegere, de numire, sau mai bine zis, de pedeapsă: „Unca, donca, trinca zaa, Pringi musca n-o lăsaa, Dacî-i jìi, dă-ni-o nìi, Dacî-i moartî Mînînc-o coaptî, Cu mărari cu petrenjăl Cu unturî gi cățăl... Coada lui, coada lui S-o mînînși... dumnealui...” ... și trebuia să țină ochii cel asupra căruia avea să cadă mâna „vrăjitorului” în timp ce rostea ultima silabă a „vrăjitoriei” ... ascunselea se juca până cădea-întunericul de-a binelea, atunci era mai frumos; cei ascunși ieșeau ca glonț din ascunzătoare... dar farmecul era întrerupt de apelul de seară, urmat de cină... Apoi, planificarea, sfatul de seară: "Gimineațî trăbi sî ni trezîm gigrab'... mâncăm oleacî; merjim cu tățîi la jìi ca s-o găcim!"... ... ne-așezam cu mama în genunchi la marginea patului, pentru rugăciunea de seară... și noaptea parcă trecea prea repede... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate