în colțul camerei, de sub ștergar
raiul se prăvale peste lume
cu toate cetele îngerești
iar sfinții îmi făceau șăgalnic cu ochiul
ori de câte ori căutam scăpare osândei
ei știau doar că frica de boscorodeală mă trăgea de ceafă
și-atunci îi priveam părtaș
dar cheful de joacă mă secera la pământ
printre șoaptele Bunei înfipte-n rădăcina crucilor
și nu de puține ori se-ntâmpla de mă dedulceam visului
cu fruntea lipită de-nfloriturile roșii
și până nu mă lua-n brațe
potrivindu-mă între perinele tronului
nu mă dădeam cu totul plecat
ori de câte ori candela sfârâia și bolborosea ușor
întorceam iute capul să văz ce se-ntâmplă
curios și temător totodată
gândeam că poate vreunui moșneag
din cei ce stau și privesc în lume
îi intrase fum în ochi
ori poate că-l gâdilea strănutul
și de fiecare dată mi se agățau genele
de straiul cela albastru cu găteli de aur
de ziceam că-i Buna când își trage-n spate
marginile ceriului tivite cu raze
ca să nu-și umple ia de fân
dar ea, Măicuța
mă strângea la piept
și mă privea mereu cu ochii ceia
ce treceau prin mine și vedea cum își înalță cucoșul pieptul și cântă întreit
spintecând noaptea cu vârf de lumină și aromă de tămâie...
de-acolo, din colțul camerei
icoana se cerne
odată cu suflul candelei
îmbrăcându-mi minutele
trăindu-le
viețuindu-le...