agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-06-19 | | ții minte, în acel an, canicula era subiectul care incita masele, era diversiunea naturii contra problemelor care frământau agresiv oamenii. eram departe de toată acea isterie, pe care noi doi, stând întinși și ascultând valurile și pescărușii, o găseam inutilă și exagerată. și ne pronunțam alene, legănându-ne picioarele, că până și cuvintele care exprimau acea constatare, au mai fost spuse, cu ceva timp în urmă, într-o situație similară. ne-am amuzat de tălpile noastre, ai spus că suntem două rațe și-am râs. apoi ne-am despărțit, eu am plecat într-o direcție, tu în cealaltă, eu pe o străduță, tu departe. m-am oprit și am privit cum păcălea un pescăruș peștii cu bucăți de pâine, furate cine știe de unde, marea era calmă, se pregătea de apus, suflete liniștite s-au oprit undeva în ceafa mea, așteptând căderea soarelui. coborâseră glasurile ca la teatru. un arab se spăla în mare. și-a spălat trupul apoi dinții, pe mal avea o geantă, probabil cu ceasuri sau alte mărunțișuri, marea era portocalie, pielea lui părea unsă cu lumina din soare și totuși incredibil de întunecată, era în clipa aceea o armonie necontrafăcută, firească, nu simțeai nici o nevoie, poate doar o bucurie incredibilă că trăiești. tristețea se desprinsese de mine. se născuse însă certitudinea despre care ți-am vorbit mai târziu, că totul se petrece ciclic. atunci ai plecat tu. și nu ne-am mai văzut. certitudinea mea s-a comportat asemeni florilor. zilele continuă să curgă, faptele de azi iau locul celor de ieri, care au murit și cine o să mai poată să-și amintească, spre exemplu, după ce casa arsă va fi refăcută, cum arăta ruină sau cum era înainte. ploaia a poposit ieri noapte peste acest loc, a spălat ce era de spălat, a muiat praful drumului, a reînviat grădina care acum, departe de a fi salvată, se îneacă în mulțimea de buruieni, ce au luat startul înaintea florilor. le-am smuls, dar locul a rămas dezolant de pustiu. ceva a mâncat în pământ tulpinele gladiolelor, am ieșit asfel dezamăgită din grădina pe care o visasem vie, dar care e acum, asemeni cimitirului vara. am citit toată ziua, am insistat pe camus. sufletul meu s-a scăldat astfel în nostalgia pe care o degajă scrierile lui. uneori o tristețe blândă, o toleranță excesivă față de trăirile oamenilor în raport cu existența. am închis ochii și am revăzut mediterana cu sufletul lui și să știi că nu am găsit că diferențele erau evidente, probabil marea naște aceleași sentimente în majoritatea oamenilor. apoi am comparat copilăriile. nu e minunat să găsești în scris măcar un flash care să îți aparțină, povestit de altcineva? pentru că deși atunci nu mă plimbam, asemeni lui, pe malul mediteranei, ci poate pe o străduță sau doar îmi închipuiam cum ar fi să mă plimb pe malul mediteranei, totuși, dacă senzația aceea de împlinire sau de nefericire s-a născut în mine, nu e minunat? privesc cerul în timp ce traversez curtea și mă gândesc la aceste lucruri și te întreb în gând: nu e la fel de uimitor că sufletul meu, mai devreme și poate și mai târziu, se va simți zguduit de schimbări și de renunțare, dar acum, în această clipă, se lăfăie fericit între doi nori umflați, care stau gata-gata să-l învăluie? plouă, plouă mărunt, fără vânt și-aș vrea să-ți spun că agitația și disperarea sunt prezente încă, dar aș minți. sunt liniștită, de parcă plutesc desupra unei ape, a cărei margini nu se întrezăresc și deci, nici posibilitatea ca eu să mi le închipui nu există. tot ce ține aici de simțuri, se acordă inevitabil cu mediul. cu alte cuvinte, trăiești, inadmisibil, dar uimitor de adevărat, sub influența vremii. pentru că nimic nu vine dinafară, să diversifice sau să înnoiască senzațiile. cred că ți-ar fi plăcut să fii acum. ai fi stat pe un scaun și-am fi povestit, niciodată nu apucăm să ne spunem îndeajuns de multe. și nu mă poți contrazice, chiar atent la detalii cum te știu. până și picăturile cad molcom, fără să facă zgomot. mi-au înghețat genunchii ghemuită, zâmbind, în timp ce ascult primul tunet care va anula tot discursul meu anterior. * am fost să aduc apă. la fântână erau adunate femeile satului și am ezitat, nimic nu e mai primejdios, pentru una ca mine, decât să facă față tirului de întrebări ce se abat necruțător, asemeni pietrelor cu care altădată se pedepseau femeile adultere. voiam deci să mă întorc, dar deja era târziu, lisa intrase într-o curte și fugărea găinile. trebuia s-o iau. m-am strecurat printre culorile țipătoare ale șorțurilor lor de gospodine, printre baticurile cu nod în frunte sau nu, printre ochii lor căutători de amănunte. vorbeau ” - cum Dumnezeule Doamne să se întâmple așa ceva? mamă-sa ce-a păzit, că dormea de astă iarnă la golanul ăla. - dacă-ți spun! are șapte luni, am pipăit-o pe burtă și am plâns-o” fată hăi, ce o să te faci tu, ăla nu te ia de femeie, o să chinui arătată cu degetul. coana leonora m-a bătut pe spate, atrăgând privirile asupra mea. simțeam că îmi explodează tâmplele de tensiune și nu puteam pricepe de ce încă, mai trezeau atâta revoltă în sufletul meu. - ce faci fetița mamii? ai venit pe aici? de ce te-ai întors, parcă erai plecată. chinuită ai mai fost și tu fata mamii. uite, fetița lui moș bâtă a rămas gravidă, are 17 ani, golanul ăla, bată-l-ar Dumnezeu, nu vrea să audă, parcă o văd pe mamă-ta în bluzele ei chimono, cu părul vopsit, frumoasă femeie, a luat-o Dumnezeu, dacă nu era ea, tare greu ar fi fost și de tine. zâmbesc, obrajii îmi ardeau de furie și de tristețe nu știu cum, îmi venea să strig: uite Doamne ana ta din nou, îmi venea să strig. ce aveți cu ea? dar am tăcut m-am simțit copil, așa cum eram când veneam în vacanțe și mă duceam cu vasilica la cules ciuperci pe un deal din fața casei. - fetele astea nu au minte deloc, uite soră-sa s-a măritat, ei! a trăit un an înainte cu bărbat-su, dar a luat-o. au avut nuntă frumoasă și n-au copii nici acum. mi-am umplut găleata și am plecat cu lisa după mine, cu privirile lor agățate în ceafă. am spus că nu-mi pasă, eu nu sunt de-a lor, niciodată nu am fost. și plouă, plouă, timpul va continua să îmbălsămeze trăirile lor. tot ce e făcut e bun făcut. aici am trăit primele mele clipe de liniște. * a sunat mimi. bineînțeles obișnuitele discuții despre principii și moralitate, despre inimaginabila mea nesăbuință, adusă la gradul de dezechilibru psihic. am tăcut, ascultând inflexiunile vocii ei, afectate sincer. nu am simțit nevoia s-o contrazic sau să mă justific, să fi vorbit în contradictoriu, mai ales la telefon, ar fi fost pierdere de timp și de energie. rar simt nevoia să mă consum, vorbind în contradictoriu, e de ajuns că sunt un om născut pentru a simți, în permanență, contradicțiile. - mă bucur că ți-a venit mintea la cap și te-ai hotărât să te întorci. lucrurile or să se restabilească,toți suntem nerăbdători să te vedem. - nu voi sta mimi, adică nu știu sigur cum va fi sau ce voi hotărî, e vorba de o perioadă, care-mi va folosi pentru a mă reabilita. - nu vorbi prostii, sigur vei rămâne. nu poți trăi ca o pustnică, acolo în satul ăla blestemat. mi-a venit să râd, am râs și am fost de acord cu ea deși... - cu casa ce vei face? în minte îmi aleargă ultimele evenimente, le las, constatând uimită cât de repede se aliniază, pro și contra, experiențele și mai ales cât de repede pot să-mi alcătuiesc o concluzie. puterea gândului e magnifică. concluzia însă e o durere adâncă, plecând din axul pieptului și răspândindu-se ca o apă peste un foc aprins. - o s-o închid, nu așa se face. - iar ai vocea tristă. e bine că nu mă vede. n-ar înțelege de ce zâmbesc. un păianjen mic, mic și portocaliu s-a urcat pe foaie și se-nvârte bezmetic, incredibil de repede, descriind cercuri. poate-l derutează albul foilor. îi fac loc, îmi plac cercurile, sunt figuri perfecte. - nimic nu e inutil, mimi. marlene dietrich și-a început adevărata viață la treizeci de ani, așa spunea cineva și mi-a rămas în minte. - da, ea și-a început-o, tu ți-ai distrus-o. - așa am simțit. orice rațiune are la bază simțurile, nu? - mă depășește o discuție despre rațiunea ta acum. marco e plecat pe mare cu copii și s-a stârnit vânt de câteva ore. sunt îngrijorată. mi-am închipuit-o blondă și frumoasă cum o știam, încruntându-se la unghiile ei îngrijite, părul ei revărsat peste umeri și mi-am îngăduit un moment de derută, de slăbiciune. - mi-e dor de mare. și de străduțe, de ceao-ceao și de un pui la rotisor. - așa te vreau. să-ți fie. o să fie bine... vocea ei se pierde, memoria e un film fără final. * nu înțeleg de ce mă simt de parcă am trădat sau trădez în continuare, mă trădez pe mine plecând, pe ei care se așteaptă să rămân acolo, pe tine pentru că simt că mi-e dor de confort și de superficialitate. dar e doar o stare, între atâtea altele. sunt tristă iar, dar nu acea tristețe devastatoare, poate pentru că fiecare pas pe care-l voi face, ne va îndepărta. fiecare gând, născut în același timp, ne va aduce înapoi. mă bucur totuși că ești prins de evenimente, e bine să-ți poți ține mintea ocupată sau să îți poți produce clipe care să te satisfacă. mă culc, ai atașate fotografii. ai ocazia să vezi ce de gâze stăpânesc acest loc, unde deja prezentul a murit încetul cu încetul, iar viitorul nu va exista. sau cine știe. orice sfârșit face loc unui nou început |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate