Ne-a adus Dumnezeu din neființă la ființă, dar să ne mântuiască nu vrea fară noi. Drept aceea, în tot felul ne cheamă ca să-L cunoaștem ca Tată, și pe noi întreolaltă ca frați și fii ai aceluiași Părinte.

O cunoștința sigură despre acestea căci credința, ajută să ajungem la această siguranță, -înclină inima sau dragostea, ca să împlinim cu toată voia porunca cea mare a iubirii, în care atarnă toată strădania lui Dumnezeu. Fiul iubirii ridică fiii spre cerescul Tată, și pogoară pe Tatăl, Fiul și Duhul întru fii. Iar pe fii, Dumnezeul iubirii îi leagă laolaltă ca să fie una, ceea ce minunează lumea, încat îl recunoaște pe Dumnezeu din fii, căci fiii uniți în iubire trăiesc întru El și arată în lume capatul pământesc al Împărăției cerești.

Aceasta e voia Tatălui și rugăciunea Fiului.
Mântuirea nu e individuală, ea e întotdeauna colectivă. Prin unul se mântuiesc mai mulți. Singuraticul, izolaționistul nu e sigur de mântuire, mântuirea lui e nesigură, neclară. Credința este aceea care ajută cunoașterea și o întregește și o întărește. Societatea toată trebuie să se prindă în această trăire a iubirii temeinice. La aceasta trăire a vieții veșnice, își cheamă Dumnezeu copiii prin mai multe graiuri. Se cunosc mai precis - din Sfinții Părinți și din Scripturi, - șapte chemări cu care Dumnezeu își cheamă supușii:

1. Chemarea lăuntrică prin glasul conștiinței;
2. Chemarea din afară prin cuvânt;
3. Chemarea prin necazurile vieții;
4. Chemarea prin necazurile morții;
5. Chemarea prin necazuri mai presus de fire;
6. Chemarea prin chinuri de la antihrist;
7. Chemarea la Judecata generală.