Presa reia nectarul matinal, îl preface în alcooluri rafinate și-l trimite spre masele inerte. Prezentul coboară ca un vis urât spre plaja însângerată, atingând cu degete tremurătoare cadavrele bețiilor finale. Albul oaselor atrage neverosimilul, cenușiul hainelor respinge utopia, roșul sângelui preia neclarul, îl distilează în ambrozie pură, formând catalizatorul iubirii pentru tine, draga mea EA, majusculă terifiantă a durerilor intestine. Nu le-ai crezut, nu le-ai acceptat, dar uitarea a ucis previzibilul, spontanul a devenit prezent iar restul s-a metamorfozat în prafuri citadine. Unde ești, copila mea urbană, creatură distrugătoare prin prezență și zâmbet, Furie cataleptică a noilor aspirații, demon al nopților seci, insomnia vieții fără rost? Pășești pământul rozaliu, ai uitat carnea pământie, ignori veșnica trezire... Iar cenușa sunt eu, prin povești fumate, reverii contrastate, halebardele noului apocalips, mirificul demenței interioare, de ce nu încetez de a iubi ceea ce iubesc, fără a cunoaște replica TA imediată?
Frunzele incinerate, spulberate de vântul amintirii, plutesc spre noul care ești TU, viitoarea obsesie, viitoarea celebrare a fricii de simțământ, de acceptare a idealului simplu, muritor. Nevoia de profunzime în aliniamentul sangvin arboricol este puțin relevantă, dar necesitatea superficială a materialului și organicului va fi cerută, căutată, eternă prin natura sa pur umană. Restul literelor va prelua controlul prin contopire cu cifrele, conturând expectanțe sinistre, turnând clipele aurifere în ambivalentul letters-numbers from now to infinity.
Iubirea de oameni, iubirea de animale, afecțiunea așa-zis creștină pentru tot ce este viu - superficiale și lipsite de o bază anorganică, simpla percepție encefalică. Singura realitate din noi, unitatea muritoare numită OM doar dintr-o greșeală normativă, este golul simțit în fiecare secundă respirată, în fiecare clipă sangvinică, în fiecare moment relevant doar pentru noi înșine. Golul este vid, iar vidul acoperă golul prin esențe mult superioare înțelegerii umane prezente, poate niciodată atinsă, nici măcar în vis. Sunt fracțiuni temporare, temporale, irelevante și, în materie de 99%, fără vreun folos real pentru evoluția socio-morală a umanității ca întreg. Suntem unități non-valorice, simple bucăți de carne, desigur unice, dar unice în nefolosință, piese de schimb pentru unități umane mult mai performante, mult mai aproape de cosmos.
22.22, timpul care se măsoară pe sine în momente pur umane, fără respect pentru oasele ronțăite de veșnicul apus oficial, relicve ale oricărei amintiri coroborate. Sunt încă viu, iar ambivalența cuvintelor mă apropie mereu de centrul problemei incipiente: de ce nu pot ucide influența conștiinței, monstrul infinit, creierul din spatele creierului, unitatea pur organică reală, asasinul sociabilității irelevante? Este golul meu mai "plin" cu ajutorul unei conștiințe haotice, frustra(n)te, îndrăgostite de efectul prezenței tale, drăguța mea EA, reflecția nopților mele nedormite? Problema nerezolvată a valurilor și relațiile lunare, zilnic ireversibile, cumplite prin aspecte bolnăvicioase, uriașe, versatile prin picăturile de rouă în diminețile iubirii de vară, draga mea EA, uitucă, dezorganizată, amețită, atât de minunată încât nici TU nu recunoști farmecul prezenței tale perpetue...
22.33, iar noaptea gusturilor amare se prăbușește peste cearșafurile murdare. Somn ușor...