… ce râsete pe noi, copiii. Care de care, mai tare. Jucăria pe care ne-o făcuse bunicul era simplă de tot. Nu ne rămânea altceva de făcut decât să o tragem, în fugă, după noi sau, să ne urcăm pe platforma cerdacului și de acolo, să manevrăm acea jucărie. Când venea pe la noi bunicul zăbovea multișor. Avea și de ce. Printre păhărelele cu vin pe care le ciocnea cu tata și cu mama, își muta centrul atenției asupra noastră, nepoțeii lui cei trei: grăsuțu’, slăbuțu’ și murdărel. E simplu de-nțeles de ce ne numea așa. Eu, cel mare– grăsunel, slăbuțu’– Maricel(era slab) iar Petrică– murdărel(murdar la guriță; cel mai mic). Așa eram în realitate la acele vremuri.
Parcă-nnebunea pisica la vederea capătului de ciocălău, legat cu un fir de sfoară. Făceam cu rândul la a trage după noi jucăria, dar râdeam cu toții de-odată. Fiecare din noi cei trei încercam să ne arătăm cât mai îndemânatici la mânuirea „șoricelului” nostru artificial. Bunicu’ se cam cherchelise și-i venise chef să râdă, nu numai de pisică, ci și de noi. Ne-a propus: ”Cari gin’ voi reușășci sî facî mîța sî sî cațări pi ușa asta, îi dau un tub gi mintăsani.” Ne-ntindea de fapt o capcană. Mentosanele* erau dulciurile pe care ni le împărțea el de obicei. Ca mobilier în cameră, între geam și acea ușă, era un dulap făcut chiar de mâinile bunicului. În acel dulap, mama punea laptele de la văcuțe în oale de lut, la prins. Nu apucase să îl așeze înăuntru și să închidă ușițele. Le ticluia bine bunicul... Ușa ce dădea din cameră în chiler, pe care, el voia să facem pisica să urce, era aproape întotdeauna deschisă. În acel moment era doar întredeschisă. Ne-a arătat el mai întâi cum să facem. Era ca și cum ai zgândări un câine să latre. Așa a procedat el cu pisica. A dat peste ușă firul jucăriei și-l trăgea sus, apoi îl lăsa-n jos, în așa fel încât jucăușa încerca să prindă momeala. „Hai, șini vre’ sî-nșerși?” Pe rând, am făcut jocul bunicului cu toții, nu pentru mentosane ci de dragul jocului. Pisica avea și ea chef de joacă din ce în ce mai mult. Nu ne dădusem seama că în timp ce noi ne jucam, ușa s-a deschis de tot. Era rândul lui „murdărel”. În joaca ei, pisica dădea semne de nervozitate. Agățată de jucărie, nu voia să-i mai dea drumul. Cu picioarele din față ținea bucata de ciocălău, cu dințișorii, de firul de sfoară. Cu picioarele din spate, urmà în pași mărunți ritmul cu care era trasă jucăria de mâinile ambițioase ale voinicuțului ”murdărel”. Trăgea tare, trăgea… dar văzând că opunea rezistență din ce în ce mai mare, a slobozit firul sforii, obosit și plictisit. Pisica, de partea cealaltă a ușii, unde credeți că a poposit? Deasupra oalelor cu lapte. S-a-mbăiat de-a binelea. În sperietura ei, una din oalele cu lapte a urmat traiectoria pisicii, direcția pământ. Un zgomot înfundat de oală spartă, amortizat de laptele ce s-a-mprăștiat îndată formând o imensă băltoacă, a atras atenția mamei. Cât ai clipi, s-a-nfățișat lângă noi. „Și-aț’ făcut,mă', pandosîțîlor? Of! Asta-ni lipsà nìi-acuma. Na! Dacî tătuca vă dă mintăsani, eu vă dau "bumboani". Na șî țîi, na șî țîi, na șî țîi! Sî v-ajiungî. Vă dau eu gi-un leu bumboani, el, gi restu’, mintăsani. Ni-aț’ făcut pagubî. Da’ mai mult ni-aț’ dat gi treabî... Dațî-vă mai giparci gi-aiși!” Adresându-se apoi bunicului, spuse: ”Þ’-ai pus mincea cu copchiii. În loc gi tătucî, ar trăbui s-îț’ zîc . Lasî plozîi în pași șî duci la Frenț!” Nu a ripostat cu vreo vorbă. Am văzut un zâmbet pe chipul lui. A dat de înțeles că era satisfăcut de isprava noastră, pusă la cale de năstrușnicia lui. Dintr-un buzunar al pantalonilor bazonați scoase pentru fiecare dintre noi câte un pachețel de mentosane. Aproape că nu ne-ar fi trebuit. Ne-a îmbunat repede cu meșteșugul vorbelor lui, promițând să ne-nvețe ceva serios. Printre suspine de amărăciune i-am mulțumit pentru mentosanele primite. În timp ce noi ronțăiam cadoul, biata pisică, lingându-și blănița când pe-o parte când pe alta, din când în când își îndrepta privirea spre noi. Speriată de pățania cu laptele, stătea retrasă lângă ușa de la tindă, așteptând ca unul dintre noi să-i deschidă…